Violonista Irina Rusu: „Îmi doresc ca o orchestră din Chişinău să primească un Grammy”

Irina Rusu are o regulă – nu bea cafea înainte de scenă. Îşi doreşte linişte. Spune că muzica are o undă aparte, respectiv acest interval de linişte îi este absolut necesar, înainte de a păşi în conul de lumină al scenei. De-a lungul timpului, a încercat să facă dansuri, balet, harpă, dirijat, însă a înţeles că nu-i vine bine doar să facă unele dintre toate acestea, ci vrea să le facă ideal. Asta însemna, însă, să facă mai puţine repetiţii la vioară şi atunci, de ce ar mai fi făcut vioară? De altfel, s-a şi lăsat de câteva ori de ea. Însă, tot de atâtea ori, Irina şi-a spus că trebuie să revină.

Cu Irina ne-am întâlnit în ceea ce ea a numit „ziua (sa) de pace”. Trecuse concertul şi, odată cu el, toată forfota. Povesteşte că, în acest an, are posibilitatea să vină destul de des acasă din Finlanda, acolo unde îşi face studiile, pentru că a reuşit să se şi angajeze. Respectiv, îşi permite biletele pentru avion. Totuşi, venirea de acum a fost una emoţionantă. Irina o descrie ca pe o suită de urcări şi coborâri la nivel de senzaţii. Toate astea datorită concertului pe care l-a susţinut la Filarmonica Naţională cu ocazia celebrării a 100 de ani de la independenţa Finlandei.

Revenirea acasă pentru muzică

Iniţial, Irina a mers la studii, însă, fiindcă viaţa în Finlanda e destul de costisitoare, a trebuit să-şi găsească şi un post de muncă. A mers să cânte în orchestră. De altfel, primul său post de muncă a fost să cânte într-o orchestră, când abia avea 9 ani. Tot atunci, a fost invitată în Finlanda pentru un turneu.

„N-am avut eu ocazia să decid plecarea. Părinţii au spus „Irina, pleci în Finlanda”. Şi eu, ca fată cuminte, am fost de acord”, îşi aminteşte râzând tânăra. Primul an departe de casă a fost unul destul de greu, nu prea avea cu cine să comunice, nu îşi făcuse încă prieteni. „Toată viaţa mea era la Chişinău şi eu m-am mutat într-o ţară unde e frig, nu ştiu pe nimeni, oamenii sunt cam reci”, spune Irina.

Însă, după al treilea an, s-a obişnuit cu viaţa finlandeză. Acum, se află de şapte ani acolo şi nici nu mai simte atât de apăsător trecerea timpului. Nu se gândeşte să revină în ţară, dar nici să rămână definitiv undeva. „Îmi place ideea de a călători, îmi place ideea de a veni pentru concerte acasă, de a sta aici pentru o idee bună. De exemplu, de a face o reformă în orchestrele clasice, poate. Dar, asta cere timp şi resurse”, argumentează ea.

Peregrinările unui copil cu vioară

Irina a făcut vioară, a studiat la Liceul „Ciprian Porumbescu” şi încă de la 4-5 ani a început să facă pianul cu bunica. Nu-i plăcea. Nu înţelegea de ce trebuia să studieze, când ceilalţi copii erau la joacă. Însă, putea să cânte destul de bine, după aprecierile sale. În clasa întâi, a câştigat un concurs. După acel concurs, i-a spus mamei că nu mai vrea să cânte, că pleacă, că îi e de-ajuns. A mers la alt liceu. A stat acolo jumătate de an, apoi şi-a zis că vrea înapoi. Au primit-o înapoi la Porumbescu. „…dar, tot voiam la joacă cu prietenii, în loc să stau să cânt la vioară”, îmi aminteşte zâmbind Irina.

La sistemul de educaţie din Finlanda, apreciază mai ales libertatea. „Fiind student, ţi se dă o listă de ore la care trebuie să fii. Alegi unde anume să mergi. Nu sunt examene, decât poate unul la sfârşit de an, care include în sine doar descrierea celor învăţate. Examenele nu sunt făcute pentru a testa elevii, ci pentru a testa sistemul”, mai spune Irina.

Adaugă că în Finlanda este foarte importantă disciplina, iar copiii sunt educaţi de mici să fie independenţi. Totodată, finlandezilor le place să facă muzică de calitate. „De exemplu, Orchestra Filarmonicii, unde lucrez acum, a primit premiul Grammy (premiu decernat în SUA pentru realizări deosebite în domeniul înregistrărilor muzicale, n.r.). Îmi doresc ca şi o orchestră din Chişinău să primească un Grammy. Dar, e necesar să se investească în asta şi de oameni cointeresaţi în a investi. În Finalda, bunăoară, statul e implicat la maxim”, completează muziciana.

Un cadou cât un concert

Irina şi-a dorit mult să facă un cadou celor de acasă. Nu a crezut că într-o ţară în care se spune că oamenii nu prea iubesc muzica clasică, sala ar putea fi arhiplină la un asemenea concert. Dar, contrar aşteptărilor, multă lume pur şi simplu nu a putut ajunge la acesta, pentru că nu mai erau locuri. „Am avut noroc de un dirijor absolut extraordinar şi de o orchestră care a repetat doar trei zile, dar s-a prezentat la nivel. Sala a aplaudat cu zgomot, spectatorii au părut mulţumiţi”, spune, iarăşi zâmbind, tânăra.

Irina consideră că acest concert susţinut în Moldova a fost un experiment foarte bun. La eveniment au venit şi bunicii, şi părinţii, care o sprijină în tot ceea ce face, mai ales că în casa familiei Rusu, muzica nu este străină. „Bunica tot este muziciană, profilată ca dirijor de cor, însă predă şi pian, mama este profesoară de vioară, iar tata a fost percuţionist la Orchestra Radio. Buneii din partea mamei nu sunt muzicieni, dar mă încurajează şi vin la toate concertele, adoră muzica. E atât de plăcut să ştii că ei sunt în sală”, surâde violonista.

În continuare, Irina face repetiţii – câteva ore pe zi, neapărat, îşi ia câte o zi liberă după un concert, munceşte, face studii şi vrea să realizeze o enormitate de lucruri, pentru că „în momentul în care mă opresc, se opreşte totul pentru mine”.