Tighina 92: „Bărbații trebuie să rămână”. Mărturiile unei văduve de război, în ajunul Zilei Independenței

Noaptea s-a anunțat la radio să părăsească toată lumea orașul, pentru că va fi asediat. Își amintește că pe atunci a văzut prima dată grenade care să se rupă în aer și să împrăștie atâtea schije fierbinți. Soțul său, Ovidiu, i-a spus să ia copiii și să se alinieze după băieții legați cu panglici albe. Au refuzat să plece. „Nu poate nimeni să ne atingă. Noi suntem acasă”, și-au zis. Au mai rezistat câteva zile.

Frica cea mare s-a instaurat în zonă odată cu începerea luptelor la Dubăsari. Odată cu primii morți de acolo. Sau poate și mai devreme. Într-una din zile, Eugenia Șeremet, stând în rând la pâine, a auzit niște cuvinte de care-și aduce aminte și azi. Un fost militar, unul din cei străini, stabiliți pe malul Nistrului, la auzul veștii că încep luptele, a replicat: „Ăștia sunt cuminți. Nu-s asiaticii. Dintre ăștia, omori unu-doi, care-s mai energici, și ceilalți se liniștesc. Dacă nu, îi iei laolaltă…” 

„A fost un carnagiu…”

Ceea ce a auzit, a înfiorat-o. Eugenia a venit acasă și i-a povestit soțului întâmplarea. S-a mirat și el. „Soțul meu împreună cu întreaga lui familie fuseseră ridicați în Siberia. Au suferit mult. A făcut armata la marină patru ani. Era trecut prin multe”, adaugă femeia. În acele momente, nici unul, nici altul nu știau că ce e mai dureros abia urmează.

„A început la 19 iunie, la Bender. Atunci au venit băieții. Erau foarte tineri, pentru că atunci abia se forma armata. A fost un carnagiu. Noaptea se anunțase despre asediu. Se vede că intra în acțiune Armata a 14-a. Avea și cu ce. Noi locuiam pe strada centrală și… în ogradă tot cădeau grenade. Ovidiu ne spunea să ieșim și să ne aliniem după soldați, după băieții de acolo. Polițiștii nu au cedat atât de ușor, dar aceștia erau copii, toți legați cu alb, unii răniți. Noi ne uitam cum ies și am zis că rămânem. Atunci, nu-mi venea a crede că se poate întâmpla așa ceva”, spune Eugenia Șeremet. 

Decizia de a pleca din oraș a venit în ziua în care o grenadă a traversat masa la care erau copii. „Erau afară, sub copac. Cineva a aruncat o grenadă. Schijele  au zburat în toate părțile. Copiii s-au culcat cu capul pe masă. Când s-a terminat, au ridicat capul să vadă dacă sunt toți. Eu alergam, pentru că nepoțelul fugea spre mine, să-l iau în brațe. Nu observasem că grenada s-a rupt în grădină. Cât alergam, o schijă a trecut la câțiva centimetri de noi. Am rămas întregi, copilul și eu, dar atunci am decis să ieșim”, povestește Eugenia. 

Soțul i-a spus că pleacă femeile și copiii. Bărbații trebuie să rămână. Și au rămas. Știe că puțini dintre ai noștri au rămas, fiindcă mulți știau ce îi așteaptă. Dar soțul ei era prea curajos: „Alții întrebau de ce trebuia să rămână. Știa ce urmează. Cu câteva zile mai devreme, un șef de acolo trecea pe lângă noi, când soțul repara gardul. Nici nu știam că acela vorbește româna. I-a spus soțului că, decât ar repara gardul, mai bine și-ar strânge catrafusele și ar pleca de acolo. „Nu mă duc nicăieri, aici e casa mea”, i-a răspuns Ovidiu”. 

El i-a gătit de drum pe Eugenia, pe copii și pe nepoți. Practic, i-a forțat să iasă din zonă. 

„Când ieșeam din foc…”

Ceea ce a urmat nu a fost mai puțin urât. La fiecare pas, se auzeau împușcături. Împușcau în direcția lor. Eugenia spune că poate special împușcau în sus, poate vedeau că sunt copii. Or, poate că au avut noroc, pur și simplu. „Vizavi de noi era o casă cu nouă etaje. Acolo s-a împușcat și din lunetă. Într-o femeie care ieșea cu doi copii de mână. Căzuse chiar la poarta noastră”, adaugă ea. 

Pe drum, au căzut și alte victime. 

Eugenia și copiii au reușit să iasă. Dar, când au ajuns aproape de o baricadă, poliția i-a văzut și s-a ridicat. Au fost reluate împușcăturile. Ținea aproape nepotul cel mare. Pe cel mai mic, îl ducea fiica, iar fiica mai mică ducea căruciorul. Au ieșit cu greu. Le-au însoțit ginerele și fiul până în marginea orașului. Apoi, și ei s-au întors. Le-a trebuit jumătate de zi ca să ajungă acasă. 

Acolo unde au rămas, era o mașină cu un ucrainean, care aștepta de ore bune să-i iasă rudele. Se gândea că au fost și ei împușcați, dacă nu veneau și nu răspundeau la telefon. El i-a și dus pe toți până la Cimișlia. După care, au luat un taxi spre Hâncești. Aveau cu sine atât cât au putut lua în mână. Și ce au mai pus în cărucior. Erau speriați. Înainte de plecare, Eugenia îi sfătuise pe toți să se gândească bine ce iau. În învălmășeală, mezina pornise în niște șlapi rupți. 

După ce au ajuns la destinație, îl tot suna pe soțul său, dar nu reușea să vorbească cu el. Vorbea fina de cununie. Și spunea că e bine. „Cumva, îl sunase cineva dintre băieți să-i ceară ajutor. Nu știu ce a spus, că peste câteva minute a explodat stâlpul de telefon și n-a mai fost legătură. Așa și nu am mai vorbit cu soțul meu, după ce am ieșit din oraș”, oftează Eugenia. 

Apoi, a fost și el prins. 

„Împușcați, nemernicilor!”

L-au dus la statul major. Ea a cercetat mult. S-a interesat despre ce i s-a întâmplat, după ce a pierdut legătura cu soțul. Mai mulți oameni i-au povestit că l-au văzut la anume acolo. 

„Era răstignit de un copac. Spuneau că-i curgea sânge din cap și din gură. A fost bătut pe drum. Cât îl duceau, îl loveau toți cu patul armelor. Altcineva mi-a spus că au fost luați mai mulți, iar unii au avut noroc și au scăpat. O altă persoană a spus că, deși capul îi căzuse jos, el a vorbit. Le-a spus: „Împușcați, nemernicilor!” Și n-au vrut să împuște. După ce au dat salve pentru un gardist pe care l-au înmormântat, atunci, la ora 12.00, l-au împușcat și pe el”, spune Eugenia Șeremet. 

Ochii i se umezesc și vorbirea devine întreruptă. Noduri în gât: „Cineva a sunat finei. Ea nu a spus nimic. Eu am înțeles totul”. 

Altcineva îl anunțase pe fiul Eugeniei că soțul și tatăl lor a fost luat. Au început să plângă. Știau numai cine iese de acolo. Auziseră tot felul de lucruri lucruri. 

În sâmbăta în care a fost ucis, Eugenia a avut o presimțire. Se trezise dimineața și nu-și găsea loc. S-a dus în grădină să prășească. 

„De două ori îl scăpaseră înapoi în groapă”

Totuși, nu era deplin convinsă că soțul ei a murit. Îl căuta. A luat bilete dus-întors la Moscova, doar pentru că auzise despre Spitalul Militar de acolo că aveau o persoană pe numele Șeremet. 

I s-a spus că soțul ei nu e acolo.

L-a găsit peste trei luni, după ce îl căutase prin toate spitalele. 

A mers la cimitir. Acolo se păstra un jurnal, unde erau înscriși toți decedații: „îi aduceau cu un tractor, ridicau remorca și îi aruncau”. 

S-a uitat pe toate listele în repetate rânduri. Nu i se potrivea aproape nimic din datele respective. Mormintele nu aveau nume, erau doar numerotate. A întâlnit o altă femeie, care-și căuta și ea soțul și care i-a spus unde ar trebui să se concentreze. Au deschis primul mormânt. 

„Era foarte greu să deschizi unul. Trebuia să găsesc numaidecât pe cineva din ruși, care avea și el pe cineva mort. Acolo nu i-au mai ales. Erau turnați la grămadă. În primul mormânt pe care l-am deschis erau în jur de 300 de persoane. A fost îngrozitor. O săptămână nu i-au strâns și când i-au strâns… Era și cald. Se răspândea un miros teribil în tot orașul. O femeie a recunoscut pătura în care l-a strâns cineva din ogradă pe un băiat. A început să strige în gura mare – „Iura,Iura!”. L-au dus în alt mormânt… Noi a mai trebuit să deschidem și alte morminte”, suspină Eugenia. 

Au ajuns, la moment dat, să nu mai știe unde să căute. „De obicei, ne duceam dimineața, la 6.00, ca să se facă totul pe răcoare. În acea zi, l-au scos. Era amiază. Erau sleiți de puteri și cei care umblau și scotoceau cu mâinile pe acolo. M-am dus să mă așez pe o bancă, pentru că nu mă simțeam bine. Cineva a strigat: „Sandalele dvs.!” Eu le povestisem cam ce purta soțul meu. Atâta ne știam una pe alta aceste femei, care căutau cu disperare, încât țineam minte care și cum era îmbrăcat soțul, copilul… Când am ajuns, l-au scăpat din nou. De două ori îl scăpaseră înapoi în groapă. Îi legau cu funia de picioare și-i trăgeau. I-am văzut numai spatele. Nu se înțelegea ce era cu picioarele sale, pentru că cursese sânge de la ceilalți morți, că el era al treilea, și era și noroi… 

Mai sus era cămașa uscată și după asta am recunoscut spatele lui. Cineva m-a prins când alergam și a întrebat după ce recunosc că e soțul meu. După spate, după gât, i-am spus… Capul i se târa prin glod. Dacă au fost împușcați, era putred… Însă osul se ținea. Au început să-l dezbrace. Mi-au arătat gura, dinții. Mi-era clar că el este”, mai spune femeia. 

L-au luat acasă. L-au pus în ogradă. Au chemat rudele, iar a doua zi, l-au îngropat creștinește. Așa, l-au petrecut de acasă pe soțul și tatăl lor familia Șeremet. 

Soția lui Ovidiu zice că familia își amintește azi despre el tot ce era mai bun. Cât era de familist. Harnic. Mândru. Drept. Cum hotăra totul la rece. Cât de scurtă îi era odihna. 

„Țin minte cum construiam casa în s. Cioara. Se trezea la 4.00 dimineața, ca să  aducă piatră. La ora 8.00, mergea la lecții. Seara, venea să muncească cu meșterii. Se culca târziu și se trezea devreme. Niciodată în viața lui nu s-a odihnit mai mult de 15 minute ziua. Reușea și cu copiii să stea. Ei toți își amintesc asta. Și era și galant. Aveam niște tradiții foarte frumoase în casă. El avea o cultură înaltă, vorbea o română frumoasă. Avea multe daruri. Poate că așa i-a fost dat de Dumnezeu. Avea și acest dar al curajului. Atât de puternic, că a rămas până la ultima acolo”, conchide femeia care a rămas să țină familia, să fie și bunică, și bunel.  

Bătălia de la Tighina a avut loc între 19 și 22 iunie 1992, între forțe ale poliției și unităților noi-formate ale armatei R. Moldova, pe de-o parte și garda Republicii Moldovenești Nistrene, Armata a 14-a de gardă sovietică și voluntari ruși și ucraineni, pe de altă parte.

Se estimează că, în urma luptelor de la Tighina, şi-au pierdut viața aproximativ 200 de militari şi civili moldoveni, alți 300 au fost răniți.

Eugenia Șeremet, despre Unire:

„Vine Ziua Independenței. Ar fi bine să fim așa. Dar, după toți acești ani, R. Moldova este mai degrabă dependentă, cu părere de rău. Oamenii noștri și-au dat viața acolo pentru independență și integritate. Cei care au rămas și au strâns roadele, și-au făcut castele pe sângele nostru. Noi suntem nimeni acum. Dacă ni s-ar acorda nouă atenție, clar că ar fi și una față de popor. Dar, asta e. 

Eu sunt pentru Unirea cu România. Ar fi mai bine, dacă ne-am uni. Eu asta văd. Tare vreau ca toată lumea să înțeleagă cum e corect. Mi-a zis odată o rusoaică de la Tiraspol: „iată, cât am fost eu împotriva la toate, dar acum îs cu două mâini pentru Unire”. Deci, ei sunt gata și ai noștri nu. Asta eu nu înțeleg. „La Berlin, a căzut zidul, aici trebuie să cadă gardul”, mi-a spus o altă femeie, acum 27 de ani. Haideți să căutăm greșeala din această ecuație. Eu aștept Unirea”.