Oameni Cu Tatiana Bezerdic, meșteriță populară, la Pomul de Paști

Viața Tatianei Bezerdic s-a schimbat radical pe când avea 14 ani. Tot ce a trăit până la vârsta de 14 ani arată total diferit de ceea ce trăiește după, de 50 de ani încoace. O maladie rară i-a schimbat viața, dar nu și destinul. I-a fost greu să accepte că problemele ei de sănătate sunt incurabile, dar nu a renunțat să-și urmeze visurile. Și-a făcut studiile la Colegiul pedagogic din Orhei, după care la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”. A muncit învățătoare la clasele primare până în 1997, când a suportat o intervenție chirurgicală de amputare a piciorului stâng, intervenție decisă de medicii din Germania, deoarece nu mai exista altă soluție pentru tratamentul piciorului grav afectat de Lymphostasis. „Am acceptat să rămân fără un picior după ce am trăit ani la rând căutând soluții pe la clinici din Rusia, Ucraina sau Italia. Cei mai buni specialiști strângeau neputincioși din umeri, iar eu mă împăcasem deja cu gândul că trebuie să-mi accept destinul”, povestește Tatiana despre consimțământul său de a rămâne pe viață într-un scaun cu rotile. 

Ce vede atunci când aruncă o privire asupra vieții sale din trecut? „Văd mereu privirea caldă a soțului meu, care mi-a fost alături la cele mai grele încercări, văd sufletele blânde ale părinților mei, care au depus eforturi inimaginabile ca eu să redevin sănătoasă, văd clasele gălăgioase ale copiilor pe care îi învățam carte, văd chipul fiicei și al celor doi nepoți care sunt alături mereu și care nu se rușinează deloc că bunica lor e într-un scaun cu rotile”, spune Tatiana. Din vorbă în vorbă, interlocutoarea mea descoperă că greutățile prin care i-a fost dat să treacă nu au fost zadarnice, or, imobilizarea a făcut-o să-și descopere daruri noi, despre care nu cunoștea încă. Pe lângă croșetare, pe care o stăpânea din copilărie, a înțeles că poate confecționa decoruri pentru casă și grădină, aducându-le tuturor mai aproape sărbătorile. 

În această primăvară, face naveta Chișinău – Ciuciuleni, Hîncești, unde, în cadrul Centrului de plasament pentru persoane în etate „Helmut Wolf”, împodobește împreună cu beneficiarii instituției Pomul de Paști. 

— Cum ați ajuns la ideea împodobirii Pomului de Paști împreună cu beneficiarii acestui centru? 

— În azilul din satul Ciuciuleni, raionul Hîncești sunt vreo 30 de beneficiari. Eu o cunosc pe Valentina Geamănă, managera acestei instituții, este o fostă colegă a mea de la școala pedagogică din Orhei. Într-o zi, ne-am întâlnit întâmplător în oraș. Mi-a zis că știe despre activitățile mele și m-a întrebat dacă nu aș vrea să merg la Ciuciuleni, cel puțin să stau de vorbă cu oamenii de acolo, ca ei, văzând că sunt o persoană în scaun rulant, poate ar prinde mai mult curaj de viață. I-am propus că  dacă plec încolo, ar fi bine să facem ceva împreună. Așa a început împodobirea Pomului de Paști. Cei mai mulți confecționează lucrări simple, deoarece nu le este prea ușor să lucreze cu ace, cu foarfece… Cele mai complicate elemente le pregătesc de obicei de acasă. E prima mea acțiune de acest fel. Mi-a venit ideea,  deoarece altădată confecționam diferite decoruri, care însă nu se păstrau. În acest azil sunt pentru prima dată, dar am lucrat și cu copii mici, după ce soarta mi-a jucat festa și am rămas imobilizată în cărucior. Atunci, colegele mele, ca să mă încurajeze, îmi aduceau o dată în săptămână copii și eu confecționam cu ei flori din stofă. A fost o experiență minunată.

— Dar ce semnifică Pomul de Paști? 

— Cu mulți ani în urmă, când am participat la un târg la Moldexpo, aveam multe ouă decorative și nu știam cum să le expun ca vizitatorii să le vadă. Atunci am și improvizat un pom, era foarte frumos. Am reușit, până la urmă, să-l comercializez cu tot cu ouă. Căutând informații online, am descoperit că nu sunt singura care improvizase un astfel de pom. În Europa, în ajun de Paști, copacii sunt împodobiți chiar afară. Am văzut asta în Germania, când am fost pentru operația de amputare a piciorului. 

— În timp ce împodobiți Pomul de Paști, ce vă povestesc vârstnicii din acest centru?

— Își amintesc despre  cum sărbătoreau Paștele în copilăria și tinerețea lor. Își amintesc de cozonacii copți de mamele lor, cum încondeiau ouăle, cum coceau piftia la cuptor. De obicei, noi discutăm, iar dl Gheorghe, care la fel e beneficiarul acestui centru, ne povestește basme, recită versuri. E o adevărată enciclopedie. Noi nu vorbim deloc despre bolile, despre problemele lor de sănătate. 

— Aveți un Pom de Paști acasă? Cum sărbătoriți Învierea Domnului? 

— La noi în ogradă, la toate sărbătorile avem decoruri specifice. Avem Pom de Crăciun, decorat deosebit, după care sărbătorim Mărțișorul, apoi vine Paștele înfloritor. Trei coșuri în fața ușii de la intrare îi așteaptă pe copii când vin de la Slujba Învierii. Am moștenit aceste obiceiuri de la părinți. M-am născut în satul Țipala, Ialoveni, iar părinții mei au fost niște oameni deosebiți prin simplitatea și hărnicia lor. Da, să nu uit, erau și foarte inventivi. Îmi amintesc, la Crăciun, în fiecare an, ei împodobeau un pom de păr care creștea în fața casei. În vârf prindeau trei cadouri de Crăciun pentru noi, copiii. Iar noi chiar credeam că sunt aduse de moșul.

— De când sunteți cu croșeta în mâini?

— De când mă țin minte. Mai bine zis, de când părinții mi-au permis să merg pe la șezători. Uneori, mama îmi permitea să merg la șezătoare cu condiția să termin de croșetat ceva. Dacă veneam de la șezătoare cu lucrul nefăcut, nu-mi mai permitea. Cel mai mult însă, m-am dedicat acestei munci atunci când am rămas izolată între patru pereți. Am început, cum vă spuneam, de la confecționarea florilor din stofă. Țin minte, fiica adusese un mac, dar mie nu mi-a plăcut și am încercat să-l refac. Apoi,  fiica m-a încurajat să nu mă opresc. Așa am început.

— Care e cea mai frumoasă amintire din viața dvs.?

— Ziua în care m-am născut a doua oară. Trecusem prin foarte multe cumpene, iar atunci când un medic din Elveția mi-a propus să merg la o clinică din Germania, am crezut că așa ceva nu poate fi adevărat. Până în 2019 am dus o viață foarte grea.  Chiar și așa, nu lăsasem nici pentru o clipă aripile în jos. Întotdeauna se găseau oameni de ajutor. Rugăciunile noastre sunt auzite și ascultate. Așa a fost și în ziua acelei operații.

— Un vis la care țineți neapărat să se realizeze?

— Visul meu? Este unul simplu, pământesc, la prima vedere – ca să pot munci și să plecăm împreună cu soțul la mare. Demult vreau să-mi realizez acest vis.   

— Cum vă descurcați zi de zi cu munca de acasă?

— Împreună cu soțul, suntem un tot întreg cu două capete, patru mâini și doar trei picioare.

— Ce înseamnă dragostea?

— Este totul, când te trezești dimineața și simți bunăvoință în jurul tău, când îi vezi fericiți pe membrii familiei, când nepoții nu-și dau rând să vină la tine și nu se sfiesc că bunica lor este în cărucior. Ei cu multă dragoste mă plimbă cu căruciorul. Când privești în trecutul tău și nu-ți este rușine pentru viața pe care ai trăit-o. Dragostea este când poți merge de mână în doi, când împarți durerile și bucuriile. Doar așa totul e cel mai ușor de realizat. Asta e dragostea.