Interviu: „Ei trebuiesc iubiţi, mai mult nimic”

Interviu cu Tamara Curtescu-Marinciuc, preşedinta Centrului „ICAR” pentru copiii dotaţi cu aptitudini în matematică

— Ce obţine în viaţă un copil prin cunoştinţe matematice?
— Matematica dezvoltă foarte bine capacitatea de a face un raţionament independent. Matematica trezeşte dorinţa de a pune lucrurile cap la cap şi de a găsi conexiunea în tot ce ne înconjoară. Cui nu-i place matematica, înseamnă că nu a avut noroc de un profesor care să îl ajute să descopere conexiunea cu realitatea. Nu ştiu dacă cunoştinţele matematice sunt foarte importante în viaţă, dar importantă e capacitatea de a raţiona în mod independent, de a vedea lucrurile din propria perspectivă şi de a avea încrederea că le vezi bine – nu neapărat corect sau greşit. Mie îmi place foarte mult ziua de evaluare a elevilor mei, nu pentru că vezi ce le-ai predat tu, dar înţelegi ce a crescut acolo, după ce ai predat. Vezi nu doar cum elevul ajunge la o soluţie, ci şi cum îşi desfăşoară raţionamentul pe etape. Eu sesizez spirala aceasta la elevii mei şi asta înseamnă că ei raţionează. Matematica e un mijloc de a-ţi dezvolta felul tău de a fi – disciplinat sau mai puţin, frumos sau mai puţin, corect sau incorect, nu contează. Matematica îţi dezvoltă personalitatea.

— Ce ar fi omenirea fără matematică?
— Haos. Matematica implică calcule exacte şi fixe. Fără ea omenirea nu ar cunoaşte ordine, planificare şi nici previziuni.

— Cine şi cum vede aptitudinea copiilor într-un domeniu?
— Există un profesor matematician din România, Florin Colceag, expert internaţional în educaţia copiilor şi în creşterea excelenţei. Acesta susţine teoria potrivit căreia toţi copiii de la naştere sunt dotaţi. Faptul că, undeva, s-a pierdut momentul, e nemeritul sau neşansa părinţilor.
Noi nu putem spune cine are aptitudine şi cine nu. Singurul inventar care ne permite nouă, profesorilor, să constată, o evoluţie sau o involuţie sunt concursurile. Părintele are responsabilitatea să înţeleagă ce-i place copilului său şi să încerce să-i creeze un mediu în care să se manifeste cel mai bine. Eu nu cred că sunt potrivită să analizez un copil străin. Pot face asta doar cu nepoţica mea. Pe ea nu o las să creadă că nu poate excela în matematică, ea, însă, înţelege că domeniul unde doreşte să se manifeste este altul. Acum, se arată pasionată de dans.

— Cine, de fapt, îşi doreşte excelenţa – părintele sau elevul?
— Înţelegem că dorinţa părinţilor este de a-i face competitivi pe copii. Dar ataşarea de idea dezvoltării competitivităţii la copii prin participarea la concursuri nu este neapărat sănătoasă. Unii părinţi tind ca al lor copil să împodobească acasă un perete cu trofee. Un părinte ar trebui să simtă dacă necesitatea de a performa devine o obsesie pentru copil. Deseori performanţa este dictată de frustrările care vin de la părinţi. Copilul poate să nu simtă nevoia de a fi primul. Însăşi participarea la un concurs şi elucidarea soluţiilor alternative de după, împreună cu profesorul, îl ajută pe elev să crească.

— Ce semnifică ICAR?
— Icar este, de fapt, personajul mitologic care, cu aripile-i de ceară, a încercat să zboare. Dar, fascinat de această aptitudine, s-a apropiat prea mult de Soare, topindu-şi aripile. ICAR a devenit simbolul elevului care încearcă să se depăşească pe sine, dar excesul de zel, graba sau lipsa experienţei îi poate distruge visul. Copiii au descifrat acronimul prin următoarele valori: Inteligenţă, Capacitate, Asiduitate şi Raţiune.

— Cine poate deveni ICARian?
— Oricine, dacă îi place matematica şi manifestă interes pentru această disciplină. Aici, admiterea nu se face în urma testării. Oricine se poate înscrie, poate veni la activităţi şi, dacă după prima oră, doreşte să rămână şi să continue, dacă e simte confortabil, atunci probabilitatea este că va deveni un ICARian. Dacă nu, comunicăm cu părinţii şi le sugerăm să îi găsească copilului zona de confort în altă parte.

Dacă din 13.000 de elevi, la o promoţie liniară, la ICAR vin 25, înseamnă că ei sunt cei mai buni şi dacă vei încerca să insişti ca să-ţi aduci copilul, în speranţa că va prinde ceva, s-ar putea să-i creezi un dezgust enorm faţă de matematică sau faţă de cei care excelează în matematică. S-ar putea să-i urască pe acei copii şi să-i caute să le facă rău, pentru că el nu se simte confortabil, se simte respins.

— Cine sunt profesorii de la ICAR?
— Toţi sunt profesori cu grad didactic superior şi sunt cam aceiaşi de la formarea centrului. Cunoaşterea materiei este un imperativ sine-qua-non pentru un profesor de matematică, dar urmărim capacitatea cadrului didactic de a nu crea dezgust faţă de disciplină în sine. Fiecare profesor predă doar la o clasă în fiecare an. Toţi avem grad didactic superior, dar dacă mie îmi place să lucrez cu copiii de clasa a IV-a, voi preda doar claselor a IV-a. Suportul la curs pentru clasa respectivă este completat şi diversificat treptat. La ICAR nu există noţiunea de predare, de catedră şi învăţăcei. Este un proces interactiv de discuţii, care să îi canalizeze pe elevi pentru a identifica soluţii optimale. 

— Prin ce se deosebesc concursurile ICAR de altele?
— Specificul olimpiadelor municipale şi republicane de matematică este matematica teoretică. Noi de la ICAR ne doream un gen de matematică pe care copiii să o regăsească în viaţă, să fie mai aplicativă – să conţină probleme care nu doar cer rezolvarea ecuaţiei, ci să fie un enunţ care l-ar aduce la găsirea de soluţii. Prin aceasta elevul ar vedea transpunerea în limbajul formal a unei realităţi. Olimpiadele ICAR sunt organizate în trei etape: turnee de toamnă, turnee de Crăciun şi turnee de Paşti.

În cadrul lecţiilor şcolare un profesor de matematică nu are timpul suficient de a rezolva probleme care i se par interesante, el trebuie să realizeze programa şcolară. Fiecare copil are şansa aici să rezolve după viziunea sa, chiar dacă ajunge într-o zonă de înfundătură, dar profesorul îşi poate permite luxul să îl asculte.

Până la clasa a 7-a avem elevi foarte buni, competitivi. După clasa a 7-a liceul moldo-turc organizează diferite concursuri – frişca, de obicei, o iau ei şi este bine, pentru că ei fac pregătire specializată. După clasa a 7-a, grupele ICAR sunt cu mai puţini copii. Cele de liceu nu sunt competitive de nivel olimpic – de obicei, vin copiii care ar dori să se pregătească pentru tezele anuale, iar clasa a 12-a se pregăteşte pentru examenele de BAC şi pentru admiterea ulterioară la universităţi. Majoritatea elevilor ICAR îşi continuă studiile peste hotare.

— Ce şanse au copiii de la sate, care şi ei au aptitudini deosebite?
— Avem copii de la Selişte, Teleneşti, Orhei şi din zona limitrofă Chişinăului. Nu cred că cineva din afară trebuie să descopere talentele. Dorinţa trebuie să vină de la ei. Nivelul de dezvoltare al copilului îl intuieşte mama, după care şi copilul. Dacă are norocul să aibă un învăţător în şcoala primară care îi dă grad mare de libertate, ca el singur să îşi asume deciziile, chiar dacă sunt unele copilăreşti şi poate greşite, copilul acesta va prinde aripi. Şansa nu poate să ţi-o ofere cineva, şansa trebuie să o cauţi şi să vezi zona care îţi place. Nici nu cred că trebuie să vină cineva să îţi sugereze că ai anumite capacităţi. Deseori, copilul poate da în bară, anume pentru că părintele sau profesorul a insistat. Eu, fiind de la ţară, am avut noroc de un profesor care mi-a dat libertatea şi m-a făcut să mă simt bine, comod, fiind deosebită la matematică. Dar dacă nu l-aş fi avut, cred că m-aş fi dus la litere, pentru că îmi place să scriu, îmi place cuvântul potrivit la locul potrivit. Până la urmă, am preluat modelul de predare al profesorului meu.

— Ce facem cu lipsa de pofesori de matematică şi fizică în şcoli?
— Pericolul cel mare nu este faptul că lipsesc profesorii, ci că sunt prea puţini cei care să le inoculeze elevilor libertatea de a gândi. Pericolul e atunci când profesorul de matematică îi predă copilului doar înmulţirea şi împărţirea, fără ca el să înţeleagă la ce-i trebuie astea. Vor trece aceste vremuri instabile şi, peste câţiva ani, statul va realiza că are nevoie de propriii specialişti – ingineri, constructori, programişti – aici, acasă. Vor veni timpuri când cei din SUA vor racola specialişti pentru ţara lor.

— Cum vi se pare sitemul educaţional de la noi?
— Codul Educaţiei are principii foarte sănătoase şi bine gândite, dar transpunerea lor în realitate se arată dificilă. E necesar, chiar la modă acum, să vorbim despre inteligenţa emoţională a copiilor. Vorbeam despre gradul de libertate, dacă copilului îi place la şcoală – şi vine în pauză să mă întrebe ceva, aceasta este o şansă de a dezvolta inteligenţa emoţională – libertate de a adresa întrebări. Dacă mă va vedea pe mine ca „o momâie” sau întotdeauna „scoasă din cutie” nu e bine. Elevul trebuie să vadă că şi eu sunt om şi pot avea emoţii diverse. Mi se pare o relaţie normală profesor-elev în care fiecare din ei se vede om şi acceptă că şi celălalt este om. Cum e să-i dau libertate? Libertate în creativitate, nu libertate în a nu face nimic. Nu-mi place modelul de educare prin care îi arăt elevului procedeul după care trebuie să rezolve şi doar pe acesta îl accept.

— Vă pronunţaţi pentru sau contra temelor de acasă?
— Temele de acasă sperie nu elevii, ci părinţii, care zic că nu se pricep la materie şi se întreabă cum să îl ajute. Eu pot să îi dau elevului să facă 20 de exerciţii de la pagina 41 la 43 care se repetă şi el să prindă dezgust şi oboseală sau îi pot da o problemă ingenioasă, care să înglobeze alte câteva zeci. Renumita consultantă educaţională din România, Oana Moraru, în discuţii cu părinţii, nu infirmă lipsa temelor de acasă, ci că temele nu trebuie să-i creeze elevului dezgust faţă de ziua de ieri, nici pentru cea de mâine.   

— Cum vi se par cerinţele părinţilor de azi faţă de copii?
— În spatele fiecărui comportament stă o experienţă proprie. Dacă vorbim despre extrema când părintele îi cere copilului ca fiecare notă primită să fie de nouă şi zece, vorbim de o trăire în trecut. Poate la şcoală părintele nu a avut asemenea reuşite şi îşi doreşte, cu orice preţ, ca al său copil să exceleze. Modelul de a-şi vedea propriul copil doar prin prisma notelor îmi pare deplasat. Mă supără când elevul tremură şi mă imploră să nu-l notez cu „şapte”, pentru că va fi aspru mustrat acasă. E o problemă care vine şi din clasele primare, unde elevii iau notele cele mai mari, iar când vin în clasele gimnaziale şi încep a lua note sub opt, se creează o distorsionare a ceea ce este şcoală. Elevul trebuie învăţat că în viaţă nu toată lumea va fi exemplară şi excepţională.

Copilul nu ar trebui să fie iubit de părinţi pentru că are note de nouă şi zece, ci pentru că îi este copil, pentru că se au unul pe altul. Atât.

Vorbesc din experienţa fiicei pe care am pierdut-o. Eu nu am fost mama care să stea sub geamuri la examene. Mereu mă gândeam că ea oricum va reuşi. Îmi pare totuşi rău că nu am petrecut mai mult timp cu ea, fiindu-i mai aproape. Poate nu trebuia să stau sub geamuri, dar să am o chiflă caldă când iese de la examen, trebuia, să-i spun că o iubesc dimineaţa şi seara – trebuia. Eu am realizat foarte târziu relaţia părinte-copil şi, în acest sens, îmi plac versurile din poezia lui Khalil Gibran: „Copiii noştri nu-s ai noştri, ei trebuiesc iubiţi, mai mult nimic”.

Orice aş face, oricum aş investi, el tot va alege să facă ce este a lui. Matematica, oricât ar învăţa-o, dacă nu este a acelui copil, nu o va cunoaşte. Sau poate scrie câte trei eseuri pe zi, dacă nu-i va plăcea, va avea un dezgust total faţă de română.

— Aţi pierdut într-un accident rutier două fiinţe dragi, fiica, Leana, şi soţul, Mihai Marinciuc, fizician, autor a zeci de manuale de fizică. Ce v-a ajutat să treceţi peste această tragedie şi ce mesaj aveţi pentru părinţii care şi-au pierdut copiii? 
— După vreo două luni de doliu, eram lângă sobă şi mă tot clătinam, aşa era perioada cea straşnică. Nepoţica, Mădălina, venind de la grădiniţă, s-a întors la mine cu o privire şi mi-a zis: „Tu eşti slută! Slută! Slută!” Atunci am realizat că trebuie să scot hainele negre, ne-am împăcat cu Mădălina cu lipsa celor dragi şi am continuat viaţa. Nepoţica a fost, de fapt, cea care m-a trezit la viaţă. Pentru viaţă trebuie să lupţi!
 
— Care ar fi formula de succes în matematică?
— Nu sunt eu Papa de la Roma şi, dacă toată lumea zice că 95% este muncă şi transpiraţie, iar 5% – inspiraţie, eu mai cred că este şi valorificarea momentului – beneficiezi sau nu de o situaţie oportună. De exemplu, foarte mulţi copii la care noi ne aşteptăm să aibă rezultate deosebite, nu le au. Ştiţi de ce? Pentru că le aşteptăm de la ei. Ei ştiu că noi le aşteptăm. Tot aşa cum părinţii îşi trimit copilul la şcoală şi aşteaptă neapărat de la el un zece. Ştiind acest lucru, îi piere pofta de a mai face ceva. Copilul trebuie să simtă libertatea şi încrederea pe care o ai în el. Din acele 5% pentru inspiraţie, aş lăsa puţin şi pentru libertatea pe care trebuie să o simtă un copil. 

— Care este formula de succes în viaţă?
— Din experienţa mea de profesoară, de obicei, au avut succes în viaţă acei elevi care au avut aşteptări de la sine. Anume ei au excelat. Libertatea asta mare de a lua tu decizia, de a vedea pentru tine ce îţi doreşti, te mobilizează spre succes.

Pentru conformitate, Cristina Cornescu