Pe urmele Maicii Teresa
„Prin sânge sunt albaneză. Prin cetăţenie, indiană. Prin religie, sunt călugăriţă catolică. Prin chemarea mea, aparţin întregii lumi. Iar în ceea ce priveşte sufletul meu, îi aparţine în întregime Inimii lui Christos.”
Prin puterea credinţei a putut să-i vadă pe toţi oamenii cu ochii supranaturali şi, astfel, să-i iubească. În ciuda muncii dure şi a unei vieţi ascetice, faţa ei iradia întotdeauna bucurie şi pace. Ea a fost un semn al iubirii de Dumnezeu în lumea de azi, fiind considerată de mulţi o adevărată sfântă.
Am avut fericita ocazie să o pot întâlni, în 1991, graţie ÎPS Dr. Arhiepiscopul Ioan Robu, la Catedrala Sfântul Iosif, pe Maica Teresa şi să realizez un interviu cu ea. Un chip de neuitat. O mână de om, de 1,51 metri, adusă de spate şi plină de ridurile vârstei, îmbrăcată ca o indiancă sărmană, cu un sari alb tivit cu albastru. Privirea şi atingerea ei m-au făcut să simt că iradiază o forţă extraordinară. Atunci când mi-a făcut semn s-o urmez, am trăit senzaţia că ochii ei pătrund până în adâncul sufletului. La sfârşitul întâlnirii aveam impresia că în faţa mea se află un înger care m-a atins cu aripa sa. Poate de aceea este supranumită „Îngerul din Calcutta”. Motoul său era: „Nu îngădui niciodată ca cineva cu care te întâlneşti să nu plece mai fericit după întâlnirea cu tine”. Să iubeşti şi să împarţi. Să dăruieşti până când doare. Aşa se definea această femeie mică de statură, cu o credinţă solidă ca o stâncă, numită Maica Teresa, care, de-a lungul întregii ei vieţi, a proclamat infinita dragoste pentru „cei mai săraci dintre săraci”.
Maica fără frontiere
La dorinţa Papei Paul al VI-lea, în 1968, Maica Teresa deschide o Casă de Caritate la Roma şi altele în America Latină. Vor urma noi aşezăminte în marile oraşe din Australia şi Statele Unite. Opera ei se întindea peste tot în lume, unde exista sărăcie, dar mai ales în zonele de conflict, în ţările ostile misionariatului, cum erau cele comuniste. În Yemen, unde s-a ocupat de leprozeriile din deşert, va primi numele de „Maica fără frontiere”, în Beirut va salva copii spitalizaţi de sub tirul artileriei, în Bophal va ajuta victimele catastrofei ecologice, produsă în urma unei explozii chimice înfiorătoare care a ars un oraş întreg. În 1985 deschide primul adăpost la New York pentru bolnavii de SIDA.
În pofida suferinţei fizice şi psihice şi a sărăciei în care a trăit, Maica Teresa a apărat toată viaţa realitatea fericirii terestre, ce poate fi obţinută prin simplitate. Ea a rezumat într-una dintre ultimele scrieri, „Un drum foarte simplu” (1995), cinci precepte menite să asigure adevărata fericire pe pământ: „Fructul tăcerii este rugăciunea. Fructul rugăciunii este credinţa. Fructul credinţei este dragostea. Fructul dragostei este slujirea celuilalt. Fructul slujirii este pacea”. Acuzată adesea că a transformat sărăcia în mit, Maica Teresa făcea o distincţie clară între sărăcia liber aleasă de monah, care este un semn, şi mizeria impusă, pe care o definea ca „rezultat al refuzului nostru de a împărţi bogăţia. Dumnezeu n-a creat sărăcia, el ne-a creat pe noi, oamenii”.
Recunoaşterea activităţii ei în slujba binelui umanităţii se materializează în diverse distincţii. Devine „Doctor Honoris Causa” al mai multor universităţi de pe glob. În 1962, India îi acordă medalia „Padma Shri”, apoi, Premiul „Jawaharla Nehru pentru Dialog Internaţional” (1972) şi, în 1980, Medalia „Bahrat Ratna” cea mai înaltă distincţie civilă a ţării. SUA o onorează cu „Premiul Kennedy pentru Bunul Samaritean”, cu „Medalia Libertăţii”, cea mai prestigioasă din ţară, iar Universitatea din Washington creează special pentru ea titlul de „Doctor al Omenirii”. În 1978 primeşte „Premiul Balzan” pentru umanitate, pace şi fraternitate. În 1979 i se acordă Premiul Nobel pentru Pace, pe care îl acceptă „în numele celor săraci”. Discursul pe care l-a pronunţat cu ocazia decernării prestigiosului premiu, la Oslo, a rămas o referinţă a genului. După ce şi-a făcut semnul crucii pe buze şi a invitat cât se poate de firesc publicul să se roage la Dumnezeu, ea s-a lansat într-o diatribă împotriva lumii occidentale în care sunt permise libertatea moravurilor şi avortul. A fost distinsă şi cu Premiul „Mama tuturor mamelor”.
A avut relaţii excelente cu Indira Ghandi, primul-ministru al Indiei, dar şi cu Lady Diana.
După ce l-a întâlnit pentru ultima dată pe Papa Ioan Paul al II-lea, Maica Teresa s-a întors la Calcutta pentru ultimele săptămâni de viaţă.
La 5 septembrie 1997 a părăsit această lume. Guvernul Indiei i-a organizat funeralii oficiale. Mormântul ei de la Casa Misionarelor Carităţii a devenit curând loc de pelerinaj şi rugăciune, fiind frecventat de oameni de toate religiile şi din toate straturile sociale. La mai puţin de doi ani de la moartea ei, Papa Ioan Paul al II-lea, în prezenţa unui impresionant număr de credincioşi, în Piaţa Sfântul Petru, a permis deschiderea dosarului de canonizare, iar la 20 decembrie 2002 a aprobat decretele privind virtuţile sale eroice şi miracolele. Maica Teresa spunea adesea: „Chiar dacă nu avem prea mult de oferit, putem totuşi să dăruim întotdeauna bucuria unei inimi îndrăgostite de Dumnezeu”. Maica Teresa a fost declarată „fericită” la 19 octombrie 2003.
dupa cotidianul.ro
