Handicapul societăţii privit dintr-un scaun rulant
Ele învaţă, lucrează, plătesc taxe, participă la dezvoltarea societăţii şi cred în viitor, chiar dacă se confruntă zi de zi de handicapul societăţii. Femeile în scaun rulant sunt privite cu rezerve de unii cetăţeni, iar autorităţile publice le pun de-a dreptul piedici prin faptul că nu instalează rampe de acces.
Ludmila Iachim, 38 de ani, originară din satul Sireţi, raionul Străşeni, este în scaun rulant de la vârsta de 13 ani. Acum e manageră de proiect în Asociaţia „MOTIVAŢIE” din Moldova, şi, împreună cu echipa sa, ajută tinerii cu dizabilităţi să-şi găsească un loc de muncă şi să schimbe lucrurile spre binele acestora. „Oferim suport informaţional şi colaborăm cu companii pentru facilitarea angajării persoanelor cu necesităţi speciale. Scopul nostru este să ajutăm anual 14—15 tineri să fie angajaţi şi şase tineri să se înscrie la studii profesionale sau la universitare”, spune Ludmila.
„Fiecare are neajunsuri. Unele sunt doar invizibile”
Acum cinci ani s-a stabilit cu traiul în Chişinău. Se declară o persoană independentă, locuieşte singură, cu chirie. Doar că apartamentul este situat la etajul opt, într-un bloc fără rampă de acces. Ludmila a reuşit să asambleze o rampă, însă a fost refuzată de conducerea Asociaţiei proprietarilor de locuinţe privatizate să o instaleze, care a invocat diferite motive.
„Statul este responsabil pentru asigurarea accesibilităţii la infrastructură pentru persoanele cu dizabilităţi. Avem nevoie de acces în clădiri, transport şi în instituţii publice. Când vorbim despre accesibilitate nu ne referim doar la persoanele în scaune rulante. Accesibilitatea trebuie să fie garantată tuturor, inclusiv grupului cu mobilitate redusă: persoane care utilizează echipament ajutător, persoane în etate cu probleme de sănătate, părinţi cu copii în cărucioare, persoane cu dizabilitate de vedere etc.”, menţionează Ludmila.
Ministerul pentru Dezvoltare Regională şi Construcţiilor raportează că 70% din clădirile instituţiilor publice nu dispun de rampe de acces. Nici bordurile, transportul public, blocurile de locuit sau altă infrastructură nu sunt adaptate necesităţilor persoanelor cu dizabilităţi.
Ludmila consideră că, totuşi, cea mai mare problemă este lipsa de informare a societăţii despre abilităţile, nevoile şi posibilităţile persoanelor cu dizabiltăţi. Nici unii angajatori nu ştiu care sunt necesităţile persoanelor cu dizabilităţi. Legea cere angajatorilor cu peste 20 de locuri de muncă ca cel puţin 5% din aceste locuri să fie ocupate de persoanele cu dizabilităţi.
„Eu mă simt o persoană cu dizabilitate doar atunci când ajung în faţa unei borduri, trepte, clădiri inaccesibile şi trebuie să solicit ajutorul unui trecător. În restul cazurilor mă simt ca şi orice alt cetăţean. Sunt conştientă de specificul meu, am investit în mine, m-am informat, am învăţat să mă descurc. Nu cerşesc dragoste”, declară femeia.
Ludmila spune că unii cetăţeni din R. Moldova sunt dominaţi de prejudecăţi. Ei văd o femeie cu dizabilităţi drept o povară şi nu cred că o femeie în scaun rulant poate fi mamă şi familistă. „Fiecare are neajunsuri. Unele sunt doar invizibile. Sunt o femeie. Nu te uita la mine prin prisma scaunului rulant. Priveşte-mă de la egal la egal. Pentru mine scaunul rulant nu este o sentinţă, este o provocare. Eu am devenit mai puternică”, afirmă Ludmila.
„Există o discriminare în societate faţă de persoanele cu dizabilităţi, în proporţie de 50%”
Nadejda Banari are 23 de ani şi locuieşte în Chişinău cu familia sa. Tânăra a început să brodeze la 15 ani, din dorinţa de a avea o ocupaţie. Între timp, aceasta a devenit pasiune. Acum colaborează cu renumitele case ce creează porturi naţionale în Moldova.
„Nu am rampă la bloc şi fără ajutorul cuiva nu am cum să ies din casă. Mă ajută mama, fratele sau vreun vecin. Cele mai multe dificultăţi le am atunci când circul prin oraş. Mă refer la străzile cu borduri înalte, la trotuarele cu gropi. Nu există rampe nici la intrările în edificii, magazine, farmacii”, spune Nadejda.
Tânăra a explicat că accesibilitatea se referă nu doar la rampele de acces. Ea mai presupune adaptarea transportului, semafoarelor, uşilor, băilor, produselor şi serviciilor publice etc.
Nadejda nu acceptă să fie marginalizată. Socializează mult şi nu-i place să-şi petreacă timpul în singurătate. Ea crede că există o discriminare în societate faţă de persoanele cu dizabilităţi, în proporţie de 50%.
Visează să devină o femeie de succes, fericită şi cu copii. „Mi-aş fi dorit să fac şi o facultate, însă aceasta ar putea fi problematic, mai ales iarna şi toamna. Ar fi necesare transport, scări, băi adaptate”, a opinat Nadejda.
„Noi toţi suntem cetăţeni ai acestei ţări”
Mariana Morari, 29 de ani, a absolvit Facultatea de inginerie a produselor vestimentare din cadrul Universităţii Tehnice a Moldovei şi şi-a luat masterul în Consiliere în probleme de familie şi psihopedagogie. Nu s-a oprit aici. Anul acesta s-a înscris la un program de studii în domeniul asistenţei sociale susţinut de Universitatea Charles din Praga, Universitatea Diak din Finlanda şi organizaţia cehă Interdiak.
Mariana este mereu zâmbăreaţă şi foarte activă. Merge la multe evenimente sociale sau acolo unde sunt cei mai mulţi copii cu necesităţi speciale. Ea îşi doreşte o societate cu oportunităţi egale şi consideră că sunt necesare acţiuni care ar ajuta persoanele cu dizabilităţi şi familiile acestora să-şi cunoască drepturile.
„Sper ca oamenii să înţeleagă cât mai curând că un oraş fără trepte la fiecare pas, cu ascensoare şi semafoare pe care le poţi auzi este un confort pentru toţi. Ar fi mai simplu să circulăm. Oricum va trebui de făcut asta, pentru că o cere şi legea. Dar, haideţi să o facem azi!”, ne îndeamnă tânăra.
Conform statisticii, în Republica Moldova sunt înregistrate peste 183 mii de persoane cu dizabilităţi. Moldova şi-a asumat obligaţia să respecte drepturile persoanelor cu necesităţi speciale şi să asigure accesibilitatea odată cu semnarea Convenţiei Naţiunilor Unite pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi pe 30 martie 2007, ratificată în 2010. Legea privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi din 2012 cere proiectarea şi dezvoltarea bunurilor, serviciilor, echipamentelor şi utilităţilor, astfel încât ele să răspundă nevoilor specifice ale persoanelor cu dizabilităţi. Codul penal al Republicii Moldova, în articolele 257 şi 258, prevede penalităţi pentru cei care construiesc, exploatează, repară sau modifică clădiri, infrastructuri sociale etc. cu încălcarea legii.
Tanya Daniel Lujanskaya, SSAJ
