Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Saltîkov-Şcedrin şi aceeaşi Rusie

Saltîkov-Şcedrin şi aceeaşi Rusie

„Transnistria nu e Osetia… Ruperea Osetiei de la Georgia nu a însemnat şi dispariţia Georgiei ca stat de pe harta lumii. În cazul R. Moldova acest lucru nu este exclus, ba foarte posibil. Recunoaşterea Transnistriei înseamnă pentru Rusia pierderea Basarabiei, care, neavând o altă alternativă de supraviețuire, va pleca spre România şi, în consecinţă, se va integra UE şi NATO.

„Dacă aş adormi şi, trezindu-mă peste o sută de ani, aş fi întrebat ce se întâmplă acum în Rusia, eu aş răspunde: se bea şi se fură” (Mihail Saltîkov-Şcedrin) 

Să fi îndrăznit altcineva să spună ceea ce şi-a permic marele clasic rus despre Rusia, ar fi fost, în cel mai bun caz, înjurat şi acuzat de rusofobie. Dar aşa o spune cel care este din acelaşi aluat, bucată din bucată, nerv şi simţire rusească până în măduva oaselor. Cum să nu-i dai dreptate?. Partea cea mai tristă a acestui adevăr, însă, e că Rusia, spre regretul nostru (şi al altora ca noi), se fură nu numai pe ea, dar îi fură şi pe alţii. Ne fură pe toţi. Deprinderea a trecut, cu anii, într-un prost obicei, iar obiceiul a intrat în obişnuinţă şi a devenit normă. Balticii, încă în perioada URSS, dacă se întâmpla să-i întrebi, de ce sunt anti-sovietici şi nu-i au la inimă pe ruşi (deşi nu ruşii sau nu toţi ruşii sunt răi, politica rusească este rea), răspunsul era unul cât se poate de pământesc: ruşii nu trăiesc nici ei ca lumea şi nici altora nu le dau voie (pace) să trăiască. A fost şi este. Face Rusia de azi altceva, decât ceea ce făcea Rusia de ieri sau de alatlăieri? Este ea, în raport cu dânsa şi cu noi, alta decât Rusia marelui ţar Petru I sau a altor doi ţari de mai încoace – Nicolae şi Alexandru ori a pleadei bolşevico-NKVD-iste şi kagebiste de la Lenin şi până la Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Elţin sau, mai nou, Putin? URSS-ul a căzut. Regimul, parcă s-a dus şi el. Năravurile, însă, au rămas. După 22 de ani de la căderea imperiului sovietic, Rusia rămâne una imperială şi azi, încurcată în aceleaşi proaste obiceiuri de a bea şi a fura.

Prietenie cu de-a sila

În 1945, la 2 septembrie, se încheia cel de-al doilea război mondial. Întâmplător sau nu, dar în aceeaşi zi de 2 septembrie, peste 68 de ani, la Chişinău ateriza, ca şi cum în vizită oficială, dar de fapt într-o misiune mai mult de război decât de pace, vicepremierul rus pentru probleme militare, D. Rogozin, tot el şi emisar special al preşedintelui V. Putin pentru Transnistria. Ținta vizitei nu a fost, de fapt, Chişinăul, ţinta a fost Tiraspolul, unde, pe 2 septembrie, Rusia planificase acţiuni masive de celebrare a 23 de ani de la ocuparea militară şi politico-administrativă a Transnistriei.. Aici trebuia să ajungă trimisul special al lui Putin, la „eveniment”,ca să-i dea „importanţă” şi să încurajeze, prin prezenţa sa de „om al Moscovei” starea pro-rusă de spirit într-o zonă ocupată şi administrată arbitrar de Rusia. Asta nu înseamnă, însă, că Rogozin nu a avut o misiune specială şi pentru Chişinău – una mult mai importantă decât cea pentru Tiraspol, deşi departe de cea anunţată protocolar. Potrivit versiunii oficiale, agenda vizitei presupunea mai multe întrevederi la nivel de guvern, unde trebuiau discutate probleme de cooperare moldo-rusă pe domeniul energetic şi cel comercial. Până la urmă, s-a discutat altceva. Rusia a căutat să mai încerce o dată de minte Chişinăul şi să-i testeze dispoziţia pentru summit-ul din noiembrie de la Vilnius. Din declarațiile pe care le-a făcut Rogozin în conferinţa de presă la Chişinău a devenit clar că el a fost trimis în vizită să pună condiţii, nu să discute probleme de cooperare moldo-rusă. Rogozin a ameninţat Chişinăul cu text deschis, sugerându-i să se lepede de Vilnius, în caz contrar R. Moldova ar putea să îngheţe la iarnă, să piardă Transnistria, piaţa de mărfuri şi cea de muncă din Rusia. Şantaj. Cuţitul la gât. Prietenie cu de-a sila. Vizita lui Rogozin nu a făcut decât să ne convingă, o dată în plus, că Rusia, după cum a fost, aşa şi rămâne în continuare incapabilă să trăiască, ea însăşi, ca lumea (vorba balticilor) şi nici altora nu vrea să le dea voie s-o facă. Exact pe potriva proverbului rusesc „I sam ne ham i drugomu ne dam”. Verdictul este clar: „nu merge Rusia în UE nu aveţi ce căuta nici voi, iar dacă încercaţi – la perete”: vă luăm Transnistria, vă tăiem gazele, punem embargou la vinuri, vă trimitem acasă muncitorii… Bine, să admitem că se ajunge la ceea ce zic emisarii Rusiei la Chişinău, dar atunci ce vor bea ruşii în locul vinurilor şi divinurilor moldoveneşti? Vor reveni la „Troinoi odecolon” sau bere în ameste cu diclofos, ca pe timpul lui Gorbaciov? Sau la crema de ghete, unsă pe pâine? Şi cine va robi în Rusia în locul moldovenilor, mai bine decât ei şi mai prost plătiţi decât dânşii? Rogozin uită sau intenţionat nu vrea să ţină cont de profeţia lui Saltîkov-Şcedrin că Rusia, rămasă doar pe seama ruşilor, se pierde. Dincolo de beţie, hoţie şi curvărie, din Rusia nu se va alege nimic.

Transnistria nu e Osetia

În lupta pentru deturnarea proeictului Vilnius-2013 Rusia s-a mobilizat pe toate fronturile. Şi nu doar împotriva R. Moldova. Pe aceeaşi undă de atac sunt Ucraina, Georgia, nu sunt mai simple lucrurile nici pe relaţia cu Azerbaigeanul şi Belarus. Singura din parteneriatul Estic, care a cedat presiunilor, este Armenia, care s-a retras marţi din proiect şi a mers pe mâna Moscovei. Rusia a reuşit să convingă (?!) Erevanul că fără ea pierde Karabahul, tot aşa cum încearcă să convingă şi Chişinăul că dacă nu renunţă la UE pierde Transnistria. Ameninţările cu Transnistria s-au transformat într-un fel de hobbi politic pentru Rusia şi de la o ocazie la alte acestea devin tot mai „ingenioase”. Pe 2 septembrie, la Tiraspol, unul dintre deputaţii Dumei – emisarul lui V. Jirinovski la eveniment, Iaroslav Nilov, a ajuns să declare Transnistria „cel de-al 84 subiect federal al Rusiei”. Mă rog, Nilov o fi având el, băiatul, imaginaţie, dar e un diletant în politica rusă. Nu e la fel, însă, şi D. Rogozin, fost ambasador la NATO. Şi atunci, de ce şi-ar permite Rogozin, alături de „şestiorci” ca Nilov, să ne ameninţe cu independenţa Transnisei, când ştie că Rusia nu e gata azi şi nici nu se ştie dacă va fi vre-o dată gata să aplice la Nistru varianta Osetiei de Sud. Transnistria nu e Osetia. Ruperea Osetiei de la Georgia nu a însemnat şi dispariția Georgiei ca stat de pe harta lumii. În cazul R. Moldova acest lucru nu este exclus, ba foarte posibil. Recunoaşterea Transnistriei înseamnă pentru Rusia pierderea Basarabiei, care, neavând o altă alternativă mai rezonabilă de supravieţuire, va pleca spre România şi, în consecinţă, se va integra UE şi NATO. Vrea Rusia acest lucru? Nu. Şi acest „nu” trebuie o dată şi o dată valorificat de guvernările R. Moldova. E cazul şi momentul ca Chişinăul să joace, cât se poate de abil, dar şi curajos această carte, care este una extrem de vulnerabilă pentru Rusia şi foarte avantajoasă pentru R. Moldova. Cu o singură „carte de joc”, Chişinăul ar putea (în dependenţă de abilitate şi nerv politic) să câştige toate celelalte războaie, cu care ne-a ameninţat Rusia prin Rogozin: şi cel al friguliui, şi al vinurilor, şi al gatarbaiterilor, şi lupta pentru Transnitria, şi Vilniusul, indiferet de declarațiile războinice ale lui Rogozin sau a altora ca el. Este adevărat, Rusia nu are tot confortul pe care şi l-ar dori în Basarabia, dar, Rusia, oricum, este omniprezentă în viaţa Basarabiei, cu agenţi de influenţă în toate sferele de administrare ale statului, în politică, economie, în autonomia locală, la educaţie, cultură, mass-media, cu partide politice, ONG-uri etc. În cazul recunoaşterii Transnistriei şi divizării categorice (aşa după cum pune problema Rogozin) a R. Moldova între Est şi Vest, Moscova riscă să piardă această influenţă. Iar asta nu intră în planurile Rusiei. Şi strategii Kremlinului cunosc perfect de bine acest lucru, altfel Transnitria ar fi fost recunoscută de Rusia încă în 1992. Dacă nu a făcut-o în 20 de ani, înseamnă că a avut motive să nu o facă. Iar motivul principal a fost şi rămâne, cu siguranţă, frica de a pierde Basarabia. Depinde acum ce va face Chişinăul. Rusia a ştiut totdeauna să profite, în interesele sale, de slăbiciunile Chişinăului, depinde acum dacă va vrea (putea, îndrăzni) să profite şi Chişinăul de „cărţile slabe” ale Moscovei în relaţiile cu R. Moldova.