Plăcerea lui Putin: războaiele
Ce a făcut dispărutul Putin, la momentul în care a reapărut? A dat ordin ca marina militară rusă din Marea Nordului şi aeropurtatele Districtului militar de Vest să fie puse pe picior de război. Peste o zi, acelaşi ordin a fost dat marinei din Marea Baltică
Luni, după 10 zile de dispariţie, în care unii l-au considerat bolnav, iar alţii mort, Vladimir Putin a „înviat” şi a revenit la Kremlin. Cu toate astea, presa (nu doar presa) continuă să-şi frământe minţile, întrebându-se ce s-a întâmplat, totuşi, cu Putin, unde a fost şi dacă cel care a revenit este chiar el sau sosia sa (dublorul)?
Versiuni legate de dispariţia lui Putin au existat mai multe: unii au invocat motive de sănătate, alţii – că ar fi fost plecat într-o vacanţă în Elveţia, unde Alina Kabaeva i-ar fi născut un fiu, au existat şi scenarii potrivit cărora Putin ar fi fost victima unei lovituri de palat, înscenate de foştii colegi de KGB, nu a lispit nici aranjamentul unui „atac terorist”, pus la cale de serviciile americane cu ajutorul SBU-ului ucrainean, a existat şi versiunea că Putin s-ar fi retras din Moscova, mai departe de grijile cotidiene, pentru a decide ce face mai departe cu războiul din Ucraina şi cu sancţiunile Occidentului (un nou război rece)? Nu aş risca să dau prioritate nici uneia din aceste sau alte versini. Şi nu aş face-o din simplul considerent că nu e deloc simplu să te poţi descurca în nişte jocuri politice de culise, mai ales în cazul în care jocul este manevrat de serviciile speciale ruse. La nivel de ipoteză, însă, tot ceea ce s-a întâmplat pare a fi un joc. Să nu uităm că Putin, în anii de când este la guvernarea Rusiei (15 ani), s-a dovedit a fi un mare amator al jocurilor speculative de imagine, jocuri în care s-ar putea înscrie şi această „misterioasă” dispariţie. Avea nevoie Putin de acest joc? Avea. Asasinarea lui Boris Nemţov a adunat în jurul lui prea multe acuzaţii. Şi din afară, dar mai ales din interiorul Rusiei.
Nici una din versiunile „oficiale”, pe cale le-au lansat serviciile speciale ruse, nu a prins. Kremlinul nu a putut să se spele de acuzaţia că moartea lui Nemţov a fost un omor la comandă politică, mai ales după ce islamiştii ceceni, care-şi asumase iniţial crima „din raţiuni religioase”, până la urmă au anunţat că au făcut declaraţii sub presiune. În această situaţie, evident că Vladimir Vladimirovici avea nevoie, urgent, de o „baie de imagine”. Decizia a fost să dispară din vizorul public, iar pe perioada dispariţiei, portavocile şi regizorii de imagine ai Kremlinului trebuiau să lanseze cât mai multe scenarii, inclusiv apocaliptice, pentru: unu – a sustrage atenţia publică de la scandalul legat de asasinarea lui Boris Nemţov. Şi doi: pentru a-l victimiza pe Putin, presa scriind zilnic că preşedintele a dispărut, că ar fi fost răpit, otrăvit, mazilit, asasinat etc., mai ales că exact în acele zile (întâmplător sau nu), Igor Strelkov, una dintre căpeteniile rebeliunii din Donbas, declara într-o conferinţă, la Ekaterinburg, că preşedintele Putin are de împărtăşit fie soarta ţarului Nicolae al II-lea, care a fost împuşcat în Ural, în 1918, fie soarta preşedintelui sârb, Slobodan Milosevic, care a murit în 2006 în închisoare, la Haga… Atenţia, aşadar, trebuia trecută de pe „cazul Nemţov” pe „cazul Putin”, ultimul şi nu primul fiind cel care trebuia deplâns, jelit şi compătimit. După 10 zile de „lipsă din atenţia publică”, „ţarul” a reapărut şi, potrivit purtătorilor săi de cuvânt, „viu şi nevătămat”, iar ca ruşii să creadă, l-au şi demonstrat pe mai multe canale de televiziune. Ce a făcut Putin, în momentul în care a revenit? A dat ordin ca marina militară rusă din Marea Nordului şi aeropurtatele Districtului militar de Vest să fie puse pe picior de război. Nici mai mult, nici mai puţin decât 40 de mii de soldaţi, peste 3000 de vehicule militare, peste 40 de nave de luptă, 15 submarine şi mai bine de 100 de avioane şi elicoptere. Peste o zi, acelaşi ordin a fost dat marinei din Marea Baltică, după ce, în ajunul dispariţiei lui Putin, Rusia lansase cele mai mari manevre militare de după război, la Marea Neagră.
Nimic nou, până la urmă. Cărţile de joc sunt altele, dar jocul este acelaşi. Un joc de imagine, la limitele riscului, dar la care Putin a recurs oricând a avut nevoie să-şi spele imaginea în faţa ruşilor şi să-şi refacă ratingul. Să ne amintim că, în 1999, când liderul de atunci al Rusiei, Boris Elţin, îl instalase la şefia guvernului, Putin era un „0”. În cât timp s-a făcut cunoscut? În 3 luni. Cum? Prin lansarea celui de-al doilea război împotriva Ceceniei. La indicaţia lui Putin, FSB-ul pune la cale 3 atacuri cu bombă: în Moscova, Volgodonsk şi Buinaksk (Inguşetia). În urma deflagraţiilor sunt avariate câteva blocuri locative, vina este trecută pe rebelii ceceni şi Putin dă ordin armatei să intre în Cecenia şi să facă Groznîi şi periferiile acestuia una cu pământul. Rusia explodează în urale. Putin devine erou naţional şi, în acelaşi an, este ales presedinte. Sunt 15 ani de atunci. Şi, ori de câte ori a avut nevoie de „imagine”, Putin a recurs la aceleaşi scenarii diabolice şi la forţă. Aşa a fost la Beslan, aşa a fost la Nord-Ost, în Georgia, Crimeea, Doneţk, Luhansk. Şi Rusia nu e decisă să pună punct războiului în Donbas. În planurile Rusiei mai sunt trecute Mariupol, Harkov, Herson, Dnepropetrovsk, Odesa şi chiat Kiev.
Marţi, premierul ucrainean, Arsen Iaţeniuk, a cerut plasarea forţelor armate ucrainene în stare de maximă alertă. Pacea de la Mensk este pusă din nou sub semnul întrebării. Este în pericol de a fi atacată şi R. Moldova? NATO, UE, România, Polonia, Statele Baltice au semnalat de mai multe ori că R. Moldova este ameninţată de pericolul unei agresiuni armate din partea Rusiei. Chişinăul s-a ţinut, însă, de litera neutralităţii. Luni, la 3 ani de mandat prezidenţial (ar fi de apreciat acest fapt), preşedintele N. Timofti declara public, de la ecran că: unu: există pericolul unui conflict militar pe teritoriul R. Moldova, făcând referinţă la războiul din Ucraina şi la ameninţările generate de proiectul rusesc „Novorossia”. Şi doi: „şansa noastră de a ne proteja este apropierea şi colaborarea cu NATO. Îmi pare rău că atunci când a fost momentul nu ne-am apropiat mai mult de NATO”. Curajoasă declaraţie. Şi concluzie bună. Dar de ce atât de târziu? Şi câţi, şi cine dintre liderii partidelor de la guvernare regretă, ca şi preşedintele, această întârziere a apropierii de NATO?
