EDITORIAL Unde își are locul camaraderia feminină pe axa dintre „ei” și „ele”

Subiectul acestui articol, de altfel ca și majoritatea dezbaterilor de contestare a șabloanelor sociale, a fost iscat într-o discuție amicală în bucătăria mea mică din nordul Londrei. Uneori îmi imaginez cum peste ani îmi voi aminti anume de aceste momente în care, împreună cu colegele, am adus acasă materialele discutate în cadrul lecțiilor de politică și le-am revizuit colectiv în toate aspectele lor controversate, consumând mult prea mult ceai negru cu lapte și nopți pentru a deznoda afaceri socio-politice. 

Totuși, o întrebare simplă mi-a revoluționat ideea de feminism. „Maria, ce face o femeie să se simtă femeie?” Aici întrebările implicite au căzut ca dominourile. De ce o pereche de pantofi pe toc mă face pe mine să mă simt feminină? De ce atunci când sunt acasă, în Moldova, petrecerile sunt segregate pe bază de gen? Ce vorbesc bărbații și nu vorbesc femeile? De ce mama mea e surprinsă că unul dintre prietenii mei cei mai apropiați este băiat, cu care discut subiecte considerate feminine (menstruație, relații ș.a.m.d.)? Ce motivează femeile-trans să se angajeze într-o schimbare de sex, ce le/îi face pe ele/ei să se simtă femei? Și în special, o întrebare pe care o voi aborda mai jos: ce mă leagă pe mine de alte femei și de unde vine sentimentul global de camaraderie feminină? Unde își au locul bărbații în această ecuație?

În viziunea conservatoare a societății în care am crescut, eu mereu am fost o fată care nu și-a asumat feminitatea. Mi-a plăcut întotdeauna să port rochii, dar nu m-au împiedicat să mă urc în copaci și să îmi arăt cicatricile căzăturilor. Iar diferența dintre mine și fratele meu privind  responsabilitățile casnice era dependentă de nivelul de procrastinare și lene zilnică, nu de genul fiecăruia. Dacă el citește textul ăsta, totuși m-ar corecta că el a săpat gradina mai mult decât mine. Gătesc mereu, dar dacă îmi zice cineva că-s bună de măritat, se alege cu o replică acidă. Eu n-am căutat definiții ale femeii, am avut mereu certitudinea că o femeie se diferențiază doar la nivel anatomic, de fond hormonal și de evoluție neurologică, implicit dictând distincțiile pe bază de gen. Restul elementelor „feminine” au fost atașate artificial de societate. Anume aceste convingeri nu m-au făcut niciodată să caut egalitate de gen. Pentru ce o sa militez mereu este echitatea de gen. Nivelul de estrogen nu mă împiedică să urc în copac, nici măcar să urc un munte. Dar schimbările hormonale în zilele de menstruație mă pot împiedica chiar și să merg la universitate. În aceste cazuri, 3-4 zile pe lună îi pot permite corpului meu să se odihnească pur și simplu din motiv că sunt femeie. 

Acțiunile de emancipare ale femeilor, de la cele din secolele XIX-XX orientate pe obținerea  dreptului de vot, până la cele de astăzi când milităm ca femeile să aibă dreptul la acele 3-4 zile pe lună pentru concediu menstrual, în decursul secolelor au consolidat caracterul unitar al femeilor din toate părțile globului. În societate se simte un tip de camaraderie feminină, de parcă ar fi un grup secret în care bărbații nu au eligibilitate de membri. Conceptul de „suroritate” a fost definit în cadrul celui de-al treilea val al feminismului din 1960-1980, având ca scop combaterea diferențelor de clasă, etnie, religie, orientare sexuală sau naționalitate. Dar un fapt e cert – sentimentul de unitate feminină s-a construit anume pe tabuuri și pe experiențele colective de asuprire economică, politică și socială. Greutatea nedreptăților seculare s-a transmis generațional până la noi. Mamelor noastre probabil nimeni nu le-a comunicat ce e menopauza și despre faptul că schimbările de care suferă corpurile lor sunt mai substanțiale decât în pubertate. Iar tații noștri sunt în și mai multă necunoștință de cauză și alertă când văd tranzițiile atât fizice, cât și emoționale ale soțiilor sau surorilor. 

Încă la sfârșitul secolului XX această suroritate era criticată din cauza naturii ei monolite, în care nu erau pe deplin prezentate experiențele individuale ale femeilor. Termenul de suroritate acum a evoluat în „Girl Power”, dar puterea lui de a convoca femeile a rămas la fel de puternică. Există totuși două divergențe în această evoluție. În primul rând, camaraderia feminină astăzi triază chiar și printre femei. Sunt etaloane care automat sunt atașate femeilor care nu corespund gândirii contemporane progresiste. Acum nu se mai operează cu „ce trebuie să fie o femeie”, ci cu „ce nu trebuie să fie o femeie”. Se dau lauri pentru spargerea stereotipurilor și se retrage privilegiul de membră a grupului „secret” al feministelor dacă nu corespunzi cu ce „nu ești”. 

În al doilea rând, prin eliminarea bărbaților din trăirile pur „feminine”, persistă dinamica de „ei” versus „ele”. Ei nu simt ce trăiesc ele, dar pot înțelege. Noi, ca societate, trebuie să oprim perpetuarea curentă a antagonismului dintre femei și bărbați. În schimb, putem să reflectăm la rămășițele instituției patriarhale instalate în fiecare dintre noi și, conștientizându-le, să le înlocuim cu structuri de gândire care cuprind ambele sexe echitabil. Solidaritatea feminină e minunată. Dar eu nu vreau să mă conectez cu femei doar din simplul motiv că împărțim aceleași trăsături anatomice sau fiindcă e mai mare probabilitatea ca ele să îmi poată împrumuta un tampon atunci când am nevoie. Eu vreau să mă pot conecta emoțional cu băieții și bărbații din viața mea în același fel cum o fac acum cu femeile. 

Maria Victoria Chilari este studentă a facultății de Studii Sociale și Politice Internaționale în cadrul University College London, Marea Britanie. De mică este pasionată de cuvinte, de construcția lor și de valoarea culturală pe care o aduc unui popor. Ca un gest de testare a calității relației sale cu cuvintele, acum învață limba mandarină în cadrul studiilor universitare. În politică totuși cuvintele pot fi înșelătoare. Din acest motiv, ea s-a angajat să fie un vector veridic de informare, analizând calitatea democrației, atitudinile sociale și stimulând calitatea gândirii critice. Atunci când nu scrie sau învață vocabulare în mandarină, este cu capul în nori undeva în munți. De curând, Maria-Victoria este membră a Colegiului Tinerilor ZdG, astfel că va publica, periodic, editoriale în ZdG.