Petru Grozavu: Dacii lui Burebista şi «muromeţii» lui Putin
Încă un pas şi mai dăm un an peste cap. Într-o săptămână facem schimb de calendare şi intrăm în cea de-a doua zecime a mileniului trei – un mileniu pe care toată omenirea, inclusiv noi, ni l-am dorit altfel, dar care, cu regret, nu ne-a oferit o altă şansă aşteptărilor, decât speranţa.
Vin anii şi se duc, speranţele, ce-i drept, rămân, deşi se învechesc şi ele, îmbătrânesc, iar pentru unii chiar şi mor.
Până unde am ajuns în mersul timpului, cât de departe am ajuns şi cum suntem – mă întreb, ca orişicine, la un nou hotar dintre ani şi răspunsul mă taie: tot naţionali ca formă, tot «moldoveni în paşapoarte», tot cu două istorii, cu două limbi, cu două biserici, în politică tot cu capul plecat şi fundul în două luntri şi, cel mai grav, tot sub stăpâniri străine. Parcă liberi de 20 de ani, parcă suverani şi independenţi, parcă stat, cu stemă, imn, steag, preşedinţi, guverne, parlamente şi şefi de parlamente, cu relaţii oficializate în lume, ambasade şi ambasadori, cu partide mai multe decât toate doctrinele politice din lume, cu o generaţie şcolită şi stagiată pe la cele mai mari curţi ale Occidentului şi, până la urmă, tot aceiaşi. Ne culcăm seara şi într-o dimineaţă ne trezim cu gândul la Europa, iar în alta cu gândul la CSI, sau, concomitent, la amândouă. Şi după cum visăm, aşa votăm. Şi după cum votăm, aşa avem. În 20 de ani (plus alţi 45 de după 1944) niciun Ştefan cel Mare, niciun Mihai Viteazul, niciun Alexandru Ioan Cuza… Patru preşedinţi în 20 de ani şi niciun lider naţional. Mai degrabă „muromeţi”, decât „burebişti”. A fost o explozie Mircea Druc şi este una mai nouă, M. Ghimpu. Dar cât sprijin politic li s-a asigurat? Sau câţi dintre noii aleşi îşi doresc, în mod sincer, PL-ul lui Ghimpu aliat la guvernare? Culmea! S-a ajuns ca ruşii să pună mai mare preţ pe el decât moldovenii. Şi atunci, am votat, cumva, pe 28 noiembrie 2010, mai bine decât în celelate 7 campanii parlamentare de la 1990 încoace? Avem cumva altfel de lume în «divanul ţării»? Avem o clasă politică mai ataşată idealurilor naţionale decât interesului personal sau de clan? Cu mici excepţii, da, avem. Dar cu foarte mici, dacă ţinem cont că, de trei săptămâni încoace, M. Lupu negociază (pe faţă şi din umbră) pe două fronturi şi nimic nu este încă negociat.
Lecţia Burebista: lupul şi câinii
Duplicitatea PD-ului (care, până la urmă, s-ar putea să fie o manevră politică foarte subtilă – depinde ce vor: să moară ori să erupă) m-a dus cu gândul la «Dacii», un film vechi românesc, de mare învăţătură, care merită prezentat oriunde, dar, mai ales, pretinsei noastre clase politice (pe care, în sens clasic, încă nu o avem). Mi-amintesc în acest context lecţia marelui Burebista, demonstrată şefilor de triburi (oşti), cu cei doi câini scărmănându-se în arenă şi care, la apariţia lupului, au încheiat ciorovăiala şi i-au sărit lupului în cap. Replica marelui Burebista: «Luaţi aminte. Când vine pericolul peste noi, lăsaţi la o parte toate certurile şi săriţi să ne apărăm împreună». Burebista, însă, nu a mai reuşit să pună capăt discordiilor dintre triburile tracice, până la urmă el însuşi căzând pradă intrigilor dintre ele. Sunt peste 2 mii de ani de la Burebista încoace. Deşi năvălirile barbare asupra vechii şi noii Dacii s-au ţinut lanţ, de-a lungul istoriei, lecţia Burebista nu a fost învăţată. Spiritul tribal ne urmăreşte în timp, asemeni unui păcat nemărturisit. Cazul postelectoral 28 noiembrie 2010 este cel mai proaspăt exemplu de succesiune a acestui spirit, coborât, de data asta, la nivelul gândirii partinice. Zic asta pentru că, din puţinul pe care l-au spus presei până acum «cei trei» sau «cei doi» dintre pretendenţii la guvernare, toate, până la urmă, se rezumă la interesul pentru putere şi imagine al unui partid (trib) sau altul.
Politicieni de vânzare
Tentaţia lui Ghimpu de a-şi asuma rolul lui Burebista în încercarea de a împăca spiritele pe flancul drept ar putea reuşi, dacă Ghimpu va fi nu doar auzit, ci şi acceptat în intenţia sa de a detensiona negocierile. Mai contează dacă şi Filat va fi sau nu consensual până la capăt, cu condiţia ca Lupu să nu sară peste băţ în ceea ce pretinde. Iar lucrul cel mai important, totuşi, e ca fiecare dintre cei 3 să conştientizeze că scărmănatul naţional, în orice variantă, dar mai ales în formula «1+2», este unul antinaţional. Personal mi-aş dori foarte mult ca după următoarea rundă de negocieri să-i aud pe Marian Lupu şi Vlad Filat (Ghimpu a demonstrat-o prin decretele sale şi nu doar) vorbind nu atât despre «principii şi valori», care rămân în continuare anonime, ci, mai degrabă, despre Cultul Onoarei şi Cultul Virtuţii în cazul pretendenţilor la mandat, pentru viitoarea guvernare.
Trăim într-o lume a paradoxurilor, în care politica a devenit cea mai profitabilă sferă de afaceri, iar mandataţii la putere – cea mai căutată marfă pe pieţele politice de la Chişinău şi, mai ales, de la Moscova, Kiev şi Odesa. Ispitele rămân mari. Cine şi cui se va vinde (dacă va fi), urmează să vedem, în scurt timp. Puţin probabil să aflăm, însă, şi la ce preţ. Dar costul contează mai puţin, decât „cumpărătorul”.
Petru Grozavu, [email protected]
