„Siberia din oase”. Unul dintre protagoniști le răspunde deputaților care pledează pentru interzicerea acestui film
Andrei Olari, fost deportat din satul Țahnăuți, raionul Rezina, ne scrie din când în când câte o scrisoare. Subiectul deportărilor e prezent de fiecare dată, pentru că acesta reprezintă marea durere a vieții sale. Scandalul legat de proiecția în școli a filmului „Siberia din oase” i-a răvășit amintirile.
Citiți mai jos, integral, scrisoarea lui Andrei Olari.
Am urmărit cu multă atenție și indignare cum deputatul socialist Novac declara că elevii nu ar trebui să vizioneze filmul „Siberia din oase”, pentru că acesta îi stresează, le cauzează traume psihice.
Altul, pare-mi-se pe nume Albu, de la tribuna Parlamentului, dădea lecții de educație a copiilor și explica ceva despre protejarea lor de scene de grozăvie.
Alții, tot din rândurile „glorioasei” noastre opoziții, s-au apucat de completat diverse liste pentru a acționa Ministerul Educației în judecată.
De ce m-au indignat aceste porniri? Pentru că părinții mei au fost deportați cu trei copii mici: de un an, de patru și de opt ani. Aș vrea să-i întreb pe toți cei care sunt deranjați de stresul și de sănătatea psihică a copiilor care vizionează acest film, dacă ei s-au întrebat cum s-au simțit zeci de mii de copii atunci când „eliberatorii” au venit noaptea, pe când copilașii dormeau, intrând în case înarmați cu automate? Frații mei și alți mii și mii de copii cum s-au simțit?
Atunci când au tăbărât în mod barbar în toiul nopții, i-au încărcat în camioane și i-au dus la gările feroviare din toată Basarabia, unde așteptau eșaloane întregi cu vagoane murdare, în care fuseseră transportate vite, cum s-au simțit acei copii? Cum s-au simțit în vagoanele păzite de soldați înarmați cu automate și cu câini-lupi în preajmă?
Se auzeau peste tot plânsete și răcnete de bărbați, femei și mai ales de copii, care nu înțelegeau nimic din cele întâmplate
Zilele de 12-13 iunie 1941, 6-7 iulie 1949 și 1 aprilie 1951 sunt niște file negre în istoria Basarabiei și Bucovinei. Atunci, în toate satele și gările feroviare din Basarabia și Bucovina se derulau scene de coșmar. Se auzeau peste tot plânsete și răcnete de bărbați, femei și mai ales de copii, care nu înțelegeau nimic din cele întâmplate, ei fiind chinuiți mai ales de sete și foame, speriați și stresați.
Acești copii n-au primit pe urmă îngrijiri psihologice, cure de reabilitare. În față îi aștepta infernul: drum lung, cu călduri insuportabile, în vagoane fără ferestre, fără veceuri… Zile în șir – în condiții inumane, înfometați și însetați, iar la stația terminus, în Siberia – încăperi pline de ploșnițe și de păduchi.
Din cauza acestor condiții inumane oferite de „eliberatorii” sovietici, mulți dintre copiii deportați, ca și frățiorul meu cel mic, au murit de foame, din cauza bolilor și a gerului insuportabil, de minus 40-50 de grade.
Îmi povestea cu glas tremurând fratele meu mai mare cum, în prima săptămână de drum spre Siberia, s-a întâmplat un caz care i-a șocat pe toți cei din tren. În vagonul lor era o familie care avea doi copii de până la 10-11 ani, iar soția aștepta un al treilea copil. Poate efortul făcut în timpul pregătirilor pentru plecare, la care s-au adăugat emoțiile create de atmosfera agitată din apropierea gării feroviare, poate teama de necunoscut, au făcut ca pruncul să se nască înainte de termen, peste câteva zile de drum decedând în acel vagon.
Părinții au învelit corpușorul neînsuflețit al bebelușului și, la prima oprire a trenului, au cerut soldaților să le dea voie să-l îngroape undeva. Unul dintre soldați a cerut „pachetul” în care era învelit corpul pruncului mort și, făcând câțiva pași, l-a aruncat într-o gunoiște pe lângă care lătrau niște câini înfometați, care s-au năpustit asupra pachetului, sfârtecându-l.
Mama copilului s-a aruncat imediat să alunge câinii care luptau pentru hrană, iar unul dintre ei, care s-a simțit amenințat, și-a înfipt colții în piciorul femeii. În agitația și larma care se formase, s-a auzit o rafală de armă automată, care a culcat la pământ femeia și câinele, dar și pe bărbatul femeii, care alerga în urma ei ca să o salveze. Soldații, crezând că cei doi vor să fugă, și-au descărcat armele în ei.
Un gest necugetat, brutal, animalic, a produs o cumplită tragedie, care a curmat viețile a doi oameni, a distrus o familie și a decis destinul dramatic al celor doi copii nevinovați, rămași ai nimănui. Cei doi copii, rămași orfani, au continuat drumul spre un orfelinat pentru copiii deportaților. Această tragedie groaznică s-a produs sub ochii copiilor rămași orfani și ai altor sute de copii din acel tren. Nu, nu erau imagini de film. Trauma groaznică din sufletele acestor copii, martori ai cumplitului episod, le-a rămas în suflete pe viață. Câți dintre ei au beneficiat de cure de reabilitare? Niciunul.
Fratele, după ani de zile, îmi povestea, fiind stresat, speriat, că acea scenă îi apărea mereu în fața, de era zi sau noapte, vară sau primăvară, zi de muncă sau de sărbătoare.
Cred că acest film, „Siberia din oase”, spectacolul Teatrului „Mihai Eminescu” – „Dosarele Siberiei” și „Anul 1946” – de la Teatrul „Luceafărul”, trebuiesc vizionate de toți tinerii din R. Moldova, de cei din licee, școli, instituții superioare și medii de specialitate, de prin unitățile militare, din poliție. Toate acestea ar trebui proiectate mai frecvent la posturile TV, pe canalele care au acoperire în toată R. Moldova, fiind invitate la dezbateri și persoane care au trecut prin calvarul deportărilor și prin foametea organizată.
Tinerii de azi trebuie să cunoască soarta bunicilor și străbunicilor, care aveau verticalitate și conștiință națională, care au fost oameni cărturari, gospodari, preoți. Au fost împușcați și aruncați în gropi cu var, schingiuiți, arestați și duși în lagărele comuniste ale marelui GULAG, deportați în Siberia și Kazahstanul de Sud, în regiunile Djambul, Aktiubinsk, Kizil Orda, ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tomsk, Tiumeni. Să cunoască cum „eliberatorii” ne-au organizat în anii 1946-1947 foametea, au măturat podurile la băștinași și au lăsat copiii fără un bob de grâu, fără o mână de făină. În urma foametei „organizate”, au decedat peste 300 de mii de persoane, în special copii.
Le-aș sugera deputaților să se ocupe mai bine de munca lor nemijlocită, cea de aleși ai poporului
De ce în Găgăuzia, prin școli, permanent au loc întâlniri, expoziții, sunt demonstrate filme, astfel încât copiilor să li se insufle informații despre „eroismul” soldaților sovietici în cel de-al Doilea Război Mondial, nu și despre foametea care, la sud, a avut cele mai infernale consecințe? De ce nu li se spune că în Găgăuzia au murit cei mai mulți oameni?
De ce, la 9 mai, pe străzile Chișinăului, de rând cu adulții, au mărșăluit copii în uniforme ale soldaților sovietici, s-au cântat cântece exclusiv în limba rusă? Era și la noi ca la Moscova, unde se vorbește doar rusește.
De ce nu se vorbește despre grozăviile care le fac acum soldații din Rusia în războiul din Ucraina, despre măcelurile de la Bucia și Irpin, unde au murit sute de copii nevinovați?
Frații mei mai mari, Fiodor și Ștefan, care au fost ridicați noaptea și duși în Siberia, din cauza regimului, au pierdut câte doi ani de școală. Fiodor a terminat în Basarabia 2 clase, în Siberia a început studiile din clasa întâia. La întoarcere în Moldova, trebuia să continue în clasa a șaptea, dar pentru că a învățat în Siberia în limba rusă, în sat, unde ne-am întors, au vrut să-l înscrie în clasa a cincea. Atunci, el a plecat în satul vecin, Cinișeuți, unde era școală rusă, și a terminat acolo 10 clase, făcând timp de 4 ani naveta Țahnăuți–Cinișeuți– Țahnăuți, câte 5 km dus-întors.
La absolvirea școlii, la vârsta de 19 ani, cu note foarte bune, i-au inmanat atestat de culoare roșie, dar medalia de aur n-a primit-o, motivându-i că s-au pierdut actele la Chișinău.
Al doilea frate, Ștefan, a terminat în Siberia 5 clase, dar la întoarcere în Moldova, l-au primit la școală în clasa a patra. El a absolvit școala de șapte ani la vârsta de 16 ani, fiind cu 2 ani mai mare decât colegii săi de clasă.
Datorită „raiului sovietic” și consecințelor acestui „rai”, părinții noștri și frații mei au decedat devreme: tata – la vârsta de 55 de ani, mama – la vârsta de 61 de ani, frații – la 2 ani, 49 de ani, 61 și 62 de ani.
Le-aș sugera domnilor deputați să se ocupe mai bine de munca lor nemijlocită, cea de aleși ai poporului. Să promoveze niște proiecte de legi pentru a ușura viața celor 4-5 mii de deportați care mai sunt astăzi în viață, ca aceștia să beneficieze de facilități la achitarea serviciilor comunale, la serviciile sociale. Deputații ar fi bine să contribuie la elaborarea unor regulamente clare, care ar ajuta la restituirea bunurilor confiscate pe nedrept de la cei deportați, or, și până în prezent, majoritatea așa și nu au primit nimic din ce le-a fost confiscat.
Împreună cu Guvernul, ar trebui să se adreseze organelor abilitate ale Federației Ruse, ca acest stat vinovat de nenorocirile noastre să compenseze daunele morale și materiale cauzate persoanelor deportate.
