Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Din Arhiva secretă a MAI

Din Arhiva secretă a MAI

Pregătirea operaţiunii de deportare a unor categorii de populaţie din RSSM din 13 iunie 1941

Accesul membrilor Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar la Arhiva MAI oferă posibilitatea unei elucidări ample şi pertinente a multiplelor crime comise de regimul totalitar comunist în fostele RASSM şi RSSM. Din acea categorie de crime fac parte deportările din fosta RSSM, din ziua de 13 iunie 1941, când de pe teritoriul fostei republici sovietice au fost deportate 13.875 de persoane. Alte 4517 au fost arestate şi condamnate la detenţie în închisori şi lagăre de concentrare.

Pregătirile operaţiunii au demarat, aşa cum demonstrează documentele din Arhiva MAI, cu mult înaintea acesteia, la 11.11.1940, când NKVD-ul din RSSM a emis directiva nr. 29032, care obliga şefii direcţiilor judeţene şi secţiilor raionale ale NKVD să realizeze o evidenţă strictă a „elementelor antisovietice” din judeţe şi raioane. Din acea categorie, conform directivei, făceau parte foştii moşieri, proprietari de întreprinderi, funcţionari de rang înalt, foşti angajaţi ai poliţiei şi jandarmeriei, mari comercianţi, agenţi ai siguranţei, albgardişti, inclusiv prostituatele (care, după reanexarea Basarabiei, „nu practicau munci în beneficiul societăţii”).

La 18.01.1941, după mai bine de două luni de la emiterea acelei directive, vicecomisarul NKVD din RSSM, I. Mordoveţ, constata că mai multe direcţii judeţene ale NKVD încă nu luaseră la evidenţă pe cei care urmau să fie deportaţi. El a ordonat elaborarea, în regim de urgenţă, până la 25.01.1941, a dosarelor tuturor celor care cădeau sub incidenţa prevederilor directivei (AMAI, Fond 19, inv.1, dosar 2, f.1-2).

Un alt document, „strict secret”, îl constituie „Instrucţiunile privind modul efectuării operaţiunii de deportare a membrilor activi ai organizaţiilor contrarevoluţionare, membrilor organizaţiilor burgheze, naţionaliste, albgardiste, foştilor gardieni şi jandarmi, care au deţinut funcţii de conducere, a membrilor de rând asupra cărora existau probe compromiţătoare, foştilor mari moşieri şi marilor proprietari de întreprinderi, funcţionarilor fostului aparat de stat, foştilor ofiţeri ai armatelor române, ţariste şi albgardiste, asupra cărora există materiale compromiţătoare, precum şi membrilor familiilor lor”. Un alt document din acelaşi dosar preciza noţiunea de „membri ai familiei”. Aceştia erau soţia, copiii, părinţii, fraţii, surorile, atunci când locuiau împreună şi se aflau sub tutela celui care urma a fi deportat (Ibidem, f. 19). Documentul-instrucţiune recomanda ca, pe parcursul operaţiunii, să fie evitate orice manifestări de protest, atât din partea celor ce urmau a fi deportaţi, cât şi din partea unei anumite părţi a populaţiei „cu spirit duşmănos faţă de Puterea sovietică” ( Ibidem, f. 4).

Conform aceluiaşi document, pentru pregătirea şi efectuarea operaţiunii se constituiau Centre operaţionale judeţene şi raionale, abilitate cu elaborarea unor planuri concrete ale operaţiunii de deportare în fiecare raion şi judeţ. În realizarea operaţiunii urmau a fi antrenaţi toţi colaboratorii structurilor locale ale NKVD, securităţii statului, armatei, unităţile de grăniceri – de la comandant până la soldaţi de rând. Din rândul acestora urmau a fi constituite grupuri operative a câte 3 persoane. Operaţiunea de deportare trebuia să se efectueze în aceeaşi zi, în toate judeţele RSSM, urmând să demareze înainte de răsăritul soarelui. Grupurilor operative li se recomanda să anihileze orice rezistenţă din partea celor care urmau a fi deportaţi. Membrii grupurilor operative erau obligaţi ca arma din dotare să fie încărcată, pentru a o folosi „în caz de necesitate”, dacă persoanele supuse deportării s-ar opune, încercând să fugă sau în caz de atac împotriva grupului operativ (Ibidem, p. 23). Cei care s-ar fi opus deportării urmau a fi arestaţi şi aduşi în secţiile teritoriale ale NKVD.

Documentul-instrucţiune prevedea ca averea imobilă şi inventarul agricol al deportaţilor să fie confiscate şi transmise organelor locale ale puterii. Fiecare familie, indiferent de numărul membrilor, avea dreptul să ia cu sine lucruri personale, care nu puteau depăşi greutatea de 100 kg. Cel supus deportării putea încredinţa unei persoane apropiate să se ocupe de restul proprietăţii imobile (Ibidem, p. 8). În termen de 10 zile, persoana de încredere era obligată să vândă averea imobilă, urmând ca banii să fie remişi secţiilor teritoriale ale NKVD, pentru a fi transmişi, ulterior, familiilor deportate. Transportarea deportaţilor la centrele de îmbarcare în garniturile de tren urma să aibă loc cu mijloacele de transport ale acestora, după care, acestea urmând să fie transmise aceloraşi autorităţi locale.

Minuţiozitatea, până la pedantism, a operaţiunii de deportare a asigurat „succesul” organelor de represiune sovietice în teritoriul Basarabiei, proaspăt anexat la imperiul sovietic. Elementul-surpriză pentru victimele acestei deportări a fost o altă „chezăşie” a acestei operaţiuni monstruoase. Numărul celor deportaţi a deviat nesemnificativ de la cifra directivă, parvenită de la organele centrale, această diferenţă datorându-se, în special, „mărinimiei” manifestate în raport cu persoanele bolnave, care n-au fost deportate la 13 iunie, urmând a fi deportate după însănătoşire.

Ion VARTA, 
dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru 
studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar