Anul meu sabatic: „Am vândut tot ce aveam, ca să cutreier lumea”

A plecat ilegal din R. Moldova, pe când avea 19 ani. Își dorea să adune bani și apoi să revină, ca să meargă la studii. Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. Franța a devenit casa ei pentru următorii 20 de ani. Până într-o zi, când a decis că vrea să cutreiere lumea. A vândut tot ce agonisise între timp, a luat primul bilet ieftin pe care l-a găsit la aeroport și așa, timp de un an, a schimbat un drum pe altul, o țară pe alta.

ZdG a discutat cu Natalia Ciobanu despre experiența sa de migrantă, despre decizia bruscă de a lăsa totul în urmă, pentru a merge în direcții despre care nu știa aproape nimic și despre lecțiile pe care le-a însușit, călătorind dintr-un punct al globului în altul.

Nu am organizat nimic, a fost o improvizație totală. După ce am anunțat că plec pe 3 ianuarie 2019, am început să mă uit după bilete și după două zile, pe 6 ianuarie, am constatat că cea mai ieftină destinație era Buenos Aires. Atunci mi-am zis: plec la Buenos Aires! Zis și făcut! Nu aveam nici hostel, nici nimic planificat.

În avion am întâlnit un francez care se ducea în America de Sud pentru 6 luni și l-am întrebat dacă are rezervat ceva. Mi-a zis că avea făcută o rezervare în centru, lângă Piața italiană. L-am întrebat dacă pot veni cu el, să văd dacă-mi place, ca să înțeleg dacă vreau să rămân și eu în același loc. Prețul era de 11 dolari. M-am uitat că erau alte locuri interesante prin apropiere și am decis să rămân. Ne-am împrietenit și am rămas cinci zile în Buenos Aires împreună cu el. Apoi, el a luat autobuzul și a plecat spre Nord, iar eu am luat avionul spre Sud. Așa, am ajuns la frontiera cu Chili.

Nu luam nicio decizie cu mult timp înainte. Azi ajungeam undeva, fără să știu ce urma să fac, dar mergeam, întrebam oamenii și așa cunoșteam lucruri. Și la hostel se oferă multă informație utilă. În plus, acolo, cu siguranță, întâlnești alți călători care pot să te îndrume. E foarte interesant să vorbești cu cei cazați prin hosteluri. Sunt oameni care cutreieră lumea de ani buni.

Mă gândesc că și mie ar fi putut să mi se întâmple ceva rău. Îmi amintesc că eram în Brazilia și am mers prin favele (cartiere sărace, n.r.). A fost o vizită ghidată și, pe acolo, mișunau tineri cu arme în mână. Ghidul ne-a spus că împușcăturile pot începe și de la conflicte minore. În acel moment, am realizat că, într-adevăr, există unele locuri în care nu poți merge singură.

Sigur că există și țări puțin cam periculoase. Unele exemple sunt din America de Sud. În schimb, localnicii sunt foarte prietenoși și te previn despre locurile în care mai bine să nu mergi sau despre ceea ce să nu porți, deși am întâlnit și călători care au fost amenințați cu arma sau cuțitul, ori au fost jefuiți.

Eu pot mânca chiar și ceea ce nu arată apetisant. Probabil, pentru că sunt tare curioasă. Am încercat șarpe, supă de cuib de rândunică, lapte de iac, am băut ceai cu unt de iac, lapte de cămilă și lapte de iapă, am mâncat înghețată din lapte de iapă, precum și larve, în Coreea de Sud.

Să văd lumea era visul copilăriei mele. De altfel, toată această aventură a pornit dintr-un fel de provocare. Nu m-am așteptat că la locul de muncă vor accepta cererea mea pentru 2019. Credeam că totul va dura cel puțin un an, până se reorganizează serviciul meu. Mi-au zis însă că pot pleca din ianuarie 2019. Nu aveam bani și nici sponsori, așa că am decis să vând din lucrurile mele personale: blană, bijuterii, pantofi, haine. În Franța, acestea se păstrează foarte bine. Prin urmare, am putut să le revând și mi-am adunat banii necesari pentru călătorii.

Nu mi-a fost frică să pornesc singură la drum. Din R. Moldova am plecat la 19 ani. Mi-am zis să merg în Franța, ca să câștig niște bani, iar apoi să revin la studii. M-am dus încolo în mod clandestin, practic singură.

Într-o duminică dimineața, am ajuns la Paris. M-am oprit la niște consăteni de-ai mei. Ei m-au luat la dânșii, m-au ajutat, deși locuiau într-o casă abandonată. Am stat acolo circa două luni. Apoi, am făcut apendicită acută și am ajuns la spital. Autoritățile mi-au oferit sprijin, chiar dacă eram fără acte. Ulterior, mi-am găsit un loc de muncă, deși tot la negru și am început să-mi perfecționez franceza. În iunie 2000, am dat examene pentru două facultăți și am început să-mi fac studiile acolo.

În 2008, am depus prima cerere pentru cetățenia franceză. Mi-a fost refuzată, iar peste câțiva ani am mai depus o cerere. În 2011, am început să lucrez în calitate de logoped într-o clinică privată de reabilitare. Îmi plăcea ceea ce făceam, dar din punct de vedere administrativ existau mai multe probleme. Cineva mi-a spus despre un post de muncă, tot de logoped, într-un spital din Franța. Am aplicat, am putut negocia și salariul, timp de un an a trebuit să fac un fel de practică, iar peste doi ani am cerut să fiu funcționar. De asta am și putut să-mi iau un an sabatic.

Când au auzit că plec, pacienții mei s-au întristat. Eu aveam o relație bună cu ei, sunt oameni de care aveam grijă ani la rând: ei pot sta la evidența noastră 6 luni, un an, avem pacienți în stare vegetativă, care stau chiar și câte 10 ani. Dar erau atâtea de făcut, încât starea asta emoțională nu am reușit să o procesez. Făceam tot ce puteam în fugă, fiind și multe formalități. Am lucrat până pe 30 decembrie 2018, iar pe 1 ianuarie 2019 intenționam să plec. Eram însă atât de epuizată, încât trei zile la rând, pur și simplu, am dormit.

Nu am trecut prin atâtea sezoane în viața mea. 2019 a fost cu totul altfel. În America de Sud, prima dată am stat două luni și o săptămână. Ulterior, m-am întors și am stat încă o lună. În Asia, m-am oprit pentru cinci luni și m-a impresionat partea asta a lumii atât pentru mâncare, cât și pentru latura caldă și umană a oamenilor de acolo. Nici nu mă gândeam că voi rămâne cinci luni. De obicei, în ultima clipă căutam un bilet și alegeam încotro să plec. Așa am cutreierat Australia, Caledonia, Noua Zeelandă și Canada, mai spre toamnă. Era un ritm nebun. Uneori dormeam numai cinci ore pe noapte. Mergeam mult pe jos, am și slăbit, ca ulterior, în Asia, să adaug câteva kilograme. Până la urmă, cea mai importantă descoperire a fost faptul că, pe această planetă, există atâția oameni buni, gata oricând să-ți sară-n ajutor.