R. Moldova a mai pierdut un dosar la CtEDO. Va trebui să achite 16.500 de euro

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza I.E. v. Republica Moldova și, având în vedere gravitatea încălcărilor constatate, a acordat reclamantului 15.000 de euro pentru prejudiciul moral și 1500 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Conform rezumatului hotărârii efectuat de Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției, La 13 august 2012, reclamantul, care la acel moment avea vârsta de 17 ani, a fost arestat, fiind acuzat de omor și sustragerea bunurilor de la victimă, urmată de incendierea mașinii sale în scopul distrugerii probelor. Un judecător a dispus arestarea sa preventivă pentru o perioadă de 30 de zile, motivând că existau riscuri de imixtiune în urmărirea penală și de comitere de noi infracțiuni.

La 9 decembrie 2012, după expirarea termenului maximal de patru luni, prevăzut de lege, în care un minor putea să fie ținut în arest preventiv, reclamantul a fost eliberat. Cu toate acestea, el a fost arestat din nou imediat, în cadrul altor două anchete inițiate în privința sa două zile mai devreme, pentru jaf agravat și distrugerea proprietății. Ulterior, aceste două anchete au fost conexate la procesul penal inițial, pornit pentru fapta de omor. Judecătorul a dispus, din nou, arestarea preventivă a reclamantului pentru 30 de zile. Recursul împotriva încheierii respective a fost respins.

În timpul aflării sale în arest, reclamantul a fost ținut într-o celulă împreună cu alți patru deținuți care fuseseră condamnați de către prima instanță pentru omor și infracțiuni sexuale, precum și cu un deținut condamnat în mod definitiv pentru viol comis asupra unui minor.

La 9 octombrie 2012, administrația penitenciarului a observat că reclamantul șchiopăta și că avea o rană sub sprânceană. El a fost examinat de către medicul din penitenciar, care a confirmat rănile. O săptămână mai târziu, el a fost din nou supus unei examinări medicale, având răni noi. În timpul interogării sale cu privire la primul incident, reclamantul a declarat că alunecase și se rănise. Mai târziu, el a recunoscut că fusese bătut și violat de către cei cinci colegi de celulă. La 19 octombrie 2012 el a depus și o plângere oficială în această privință. La 16 noiembrie 2012 procurorul a decis să nu pornească o urmărire penală, deoarece proctologul care examinase reclamantul nu constatase semne de penetrare. Ulterior, această ordonanță a fost anulată, o nouă urmărire penală fiind pornită în luna martie 2013. Cei cinci colegi de celulă ai reclamantului au fost puși sub învinuire pentru cauzarea vătămărilor corporale și viol. În luna iulie 2015, urmărirea penală s-a finalizat. În această perioadă, reclamantul a fost diagnosticat cu retard mintal. În luna mai 2017, la data prezentării ultimelor informații, procesul penal era încă pendinte la instanța de fond.

Invocând Articolul 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamantul s-a plâns că autoritățile nu preveniseră maltratarea sa de către colegii de celulă, iar investigația în acest sens a fost ineficientă. Bazându-se pe Articolul 5 § 1 din Convenție, reclamantul a invocat că procuratura a divizat în mod artificial cauza în trei dosare penale distincte, fără a conștientiza că acuzațiile făceau parte din același set de acțiuni, ceea ce a determinat aflarea sa în arest pentru o perioadă ce depășea termenul maximal prevăzut de lege în cazul minorilor. Făcând referire la Articolul 5 § 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns că instanțele naționale au eșuat să prezinte motive corespunzătoare și suficiente în sprijinul aplicării arestării preventive în privința lui.

Deși Guvernul a invocat că reclamantul nu epuizase căile naționale de atac în privința plângerilor sale și că urmărirea penală inițiată cu referire la presupusa maltratare de către colegii de celulă fusese eficientă, Curtea a reiterat obligația pozitivă a Statului de a preveni relele tratamente, făcând referire și la standardele internaționale cu privire la detenția minorilor. Curtea a notat că, deși reclamantul fusese acuzat de omor, el fusese plasat în arest preventiv pentru prima dată, ceea ce îl punea, în mod evident, într-o situație vulnerabilă. Cu atât mai mult, vulnerabilitatea sa era agravată de presupusa dizabilitate mintală de care suferea. Cu toate acestea, el a fost plasat într-o celulă împreună cu alți cinci deținuți care fuseseră deja condamnați, cel puțin de către instanța de fond, pentru infracțiuni violente extrem de grave. În opinia Curții, o astfel de situație deja crea riscul ca reclamantul să fie abuzat. În același timp, ținând cont de vulnerabilitatea sa, autoritățile au reacționat insuficient la indiciile clare, confirmate medical, că reclamantul fusese maltratat. Astfel, Curtea a concluzionat că factorii respectivi au contribuit la crearea condițiilor de expunere a reclamantului la un risc serios de a fi maltratat de către codeținuți, constatând că a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenție sub aspect material.

Cu referire la investigația care a urmat, Curtea a concluzionat că prin modul în care fusese investigat abuzul comis asupra reclamantului în penitenciar, inclusiv tardivitatea provocată de lipsa audierii proctologului la momentul oportun, imediat după ce pretinsul viol ar fi avut loc, precum și lipsa unei reacții la semnele evidente de maltratare, înainte de depunerea unei cereri oficiale, împreună cu perioada generală îndelungată în care nu a fost pronunțată nicio hotărâre, nu a fost îndeplinită obligația pozitivă de efectuare a unei investigații eficiente cu privire la presupusa maltratare a reclamantului. Prin urmare, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 3 din Convenție și sub aspect procedural.

Examinând plângerea reclamantului în baza Articolului 5 § 1 din Convenție, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale au separat în mod artificial capetele de acuzare împotriva reclamantului, urmărind astfel scopul evident de prelungire a perioadei maxime prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a unui minor, ceea ce a constituit un element de rea-credință din partea acestora. Prin urmare, Curtea a constatat că detenția reclamantului după 9 decembrie 2012 a fost arbitrară, constatând astfel o încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenție.

În privința plângerii în baza Articolului 5 § 3 din Convenție, Curtea a constatat că în perioada 13 august – 9 decembrie 2012, autoritățile s-au bazat pe o serie de elemente specifice situației reclamantului, care indicau necesitatea detenției sale. Motivele prezentate în acest sens nu puteau fi considerate ca recapitulând prevederile legale care permiteau detenția, ci argumentau existența pericolului ca reclamantul să comită o nouă infracțiune (în special în cazul în care se afla sub influența altor persoane) și de a admite imixtiuni în cadrul urmăririi penale. Prin urmare, Curtea a concluzionat că detenția reclamantului în primele patru luni s-a bazat pe motive relevante și suficiente, constatând că nu a existat o încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.