Promo-LEX O tăcere asurzitoare: alegerile noastre și uitarea celor de peste Nistru

Imaginați-vă o scenă. În Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, culorile partidelor se amestecă într-un vacarm vizual. Din difuzoare răsună promisiuni grandioase despre un viitor european, despre salarii mai mari și o justiție dreaptă. Lideri politici, cu zâmbete studiate, strâng mâini și împart speranțe. Acum, mutați scena la 70 de kilometri spre est. Într-un apartament din Tiraspol, un om ascultă un post de radio de la Chișinău cu volumul dat la minimum, de teamă să nu fie auzit de vecini. El nu așteaptă promisiuni, ci doar vești care să-i confirme că nu a fost uitat complet.

Între aceste două scene se cască o prăpastie. O prăpastie de indiferență, de lașitate și de calcul politic mărunt. Este prăpastia pe care clasa noastră politică, în cvasiunanimitatea ei, a adâncit-o în această campanie electorală. Ca avocat care de peste un deceniu documentează abuzurile sistematice din stânga Nistrului, afirm cu toată responsabilitatea: tăcerea partidelor și a candidaților pe acest subiect nu este o simplă omisiune. Este un act de abandon național. Este o trădare a jurământului nescris pe care orice om de stat ar trebui să-l aibă față de toți cetățenii săi.

Falimentul pragmatismului: când „soluțiile” economice întăresc regimul

Unii politicieni, în special cei de la guvernare și sateliții lor tehnocrați, ne propun o abordare pe care o numesc, cu un aer de superioritate, „pragmatică”. Ei vorbesc despre „crearea punților de încredere prin comerț”, despre „uniformizarea regimurilor vamale” și despre „integrarea economică treptată”. Este o strategie care sună rezonabil în cancelariile europene, dar care, pe teren, este un dezastru moral și strategic.

Să demontăm acest mit. Banii care intră în regiune prin aceste „punți economice” nu ajung la oamenii simpli. Ei nu finanțează democrația. Dimpotrivă, ei alimentează direct bugetul unui regim separatist. Fiecare leu încasat de holdingul „Sheriff” și de alte companii afiliate elitei de la Tiraspol se transformă în salarii pentru angajații așa-numitului MGB, în echipament de represiune, în propagandă anti-moldovenească și în vilele luxoase ale celor care mențin regiunea într-o stare de captivitate. Prin acest „pragmatism”, Chișinăul devine, de facto, un complice la finanțarea propriului său agresor.

Mai mult, această abordare normalizează anormalul. Tratând administrația ilegală de la Tiraspol ca pe un partener economic valid, autoritățile noastre îi conferă o legitimitate pe care nu o merită și pe care o folosește apoi în dialogul cu partenerii externi. Le spunem diplomaților străini că vrem reintegrarea țării, dar în același timp le arătăm că suntem dispuși să facem afaceri profitabile cu cei care se opun activ acestui deziderat. Este o politică schizofrenică. Ne prefacem că vindecăm rana, în timp ce o infectăm cu bancnote.

Mirajele geopolitice: între unificare ipotetică și federalizare mascată

Dacă unii păcătuiesc prin pragmatism cinic, alții ne oferă iluzii geopolitice la fel de periculoase, care ignoră complet dimensiunea umană imediată a conflictului.

1. Retorica pro-rusă a „reunificării frățești”. Auzim lideri pro-ruși vorbind cu o gravitate prefăcută despre „necesitatea reunificării țării” și acuzând Chișinăul că provoacă „crize umanitare”. Aceasta este o mostră de manual a dezinformării rusești. Ei nu vorbesc niciodată despre adevărata criză umanitară: lipsa totală a libertăților fundamentale. Ei nu pomenesc numele niciunui deținut politic. Ei nu condamnă recrutarea forțată a tinerilor. Discursul lor este un cal troian: sub pretextul reunificării, ei promovează, de fapt, planul vechi de federalizare a țării – o soluție care ar legaliza prezența militară rusă și ar oferi Moscovei un drept de veto permanent asupra viitorului Republicii Moldova. Oamenii din regiune sunt, pentru ei, doar pioni într-un joc de șah al Kremlinului.
2. Viziunea unionistă a „soluției finale”. La celălalt capăt al spectrului, partidele unioniste propun Unirea cu România ca soluție definitivă pentru problema transnistreană. Deși intenția de a scoate țara de pe orbita Rusiei este lăudabilă, această abordare ridică probleme grave de strategie și de empatie. În primul rând, amână rezolvarea problemelor curente pentru un viitor ipotetic, lăsând oamenii să sufere acum. În al doilea rând, este folosită de propaganda separatistă pentru a instiga la ură, spunându-le localnicilor că Chișinăul vrea să-i „vândă României”. În loc să construim o politică de atracție pentru cetățenii de pe malul stâng, bazată pe respect și garantarea drepturilor, o astfel de retorică riscă să-i înstrăineze și mai mult, făcându-i să se agate de regimul ilegal ca de un rău mai mic. Avem nevoie de un plan pentru oameni, nu doar pentru teritoriu.

Marea lașitate: tăcerea asurzitoare a majorității tăcute

Însă cel mai grav simptom al acestei campanii este tăcerea copleșitoare a majorității concurenților electorali. Candidați independenți, partide noi, formațiuni care se pretind a fi „alternative” – toți ocolesc subiectul transnistrean de parcă ar fi radioactiv. Regiunea a devenit podul rupt al conștiinței noastre naționale – știm că e acolo, știm că oamenii sunt blocați de partea cealaltă, dar preferăm să ne prefacem că putem trăi și fără el.

Această tăcere este produsul unui amestec toxic de incompetență, frică și calcul electoral. Incompetență, pentru că mulți nu au habar cum să abordeze un subiect atât de complex. Frică, pentru că se tem să nu supere interese economice obscure sau actori externi puternici. Și calcul electoral, pentru că au decis, în mod eronat, că nu există voturi de câștigat din această problemă. Este o abdicare rușinoasă de la datoria constituțională. Constituția Republicii Moldova nu se oprește la postul de control de la Varnița.

Catalogul uman al abandonului: ce înseamnă, concret, tăcerea noastră

Pentru ca nimeni să nu se mai poată preface că nu înțelege, haideți să enumerăm, clar și răspicat, ce anume permite și încurajează tăcerea politicienilor noștri. Inacțiunea lor a girat, în ultimii ani:

Cazul lui Vadim Pogorlețchi, comdamnat pentru opinia sa, Victor Pleșcanov, condamnat pentru că a arborat drapelul Ucrainei, cel al lui Adrian Glijin, răpit și deținut în condiții inumane, și al altor zeci de persoane persecutate pentru opinii, nu sunt accidente. Sunt politica oficială a unui regim care știe că nu va fi pedepsit.

Cele opt școli cu predare în grafia latină sunt supuse unei presiuni constante, de la taxe ilegale la intimidarea profesorilor și elevilor. Este un proiect deliberat de stingere a identității românești.

Sute de mii de cetățeni moldoveni nu au acces la un proces echitabil. Proprietățile le sunt confiscate abuziv, iar soarta lor este decisă de judecători ilegali, numiți de regim.

În fiecare an, mii de tineri, cetățeni ai Republicii Moldova, sunt înrolați forțat în structurile paramilitare ale regimului, fiind transformați în potențiali agresori împotriva propriului stat.

Orice formă de disidență este zdrobită. Nu există presă liberă, nu există ONG-uri critice, nu există dreptul la protest. Există doar frica.

Acesta este prețul real al tăcerii noastre.

O alegere dincolo de vot – un test al demnității naționale

În aceste alegeri, nu ne alegem doar deputații. Ne alegem caracterul ca națiune. Continuăm să fim o societate care își abandonează cei mai vulnerabili cetățeni sau, în sfârșit, ne ridicăm la înălțimea responsabilității?

De aceea, apelul meu către fiecare cetățean este unul ferm: nu mai acceptați această conspirație a tăcerii. Transformați acest subiect dintr-unul invizibil în unul central. Nu vă mulțumiți cu răspunsuri vagi. Cereți fiecărui candidat un capitol distinct în programul său electoral dedicat reintegrării țării și protecției drepturilor omului. Cereți dezbateri publice dedicate exclusiv acestei probleme. Condiționați-vă votul de prezentarea unui plan clar, curajos și aplicabil.

O țară care nu luptă pentru fiecare cetățean al său, indiferent de malul pe care trăiește, este o țară fără viitor. Demnitatea noastră națională nu se măsoară în acorduri de asociere sau în alianțe geopolitice, ci în curajul de a ne apăra oamenii uitați de dincolo de Nistru. Orice altceva este doar zgomot electoral peste un imens vid de conștiință.

Este timpul să cerem un pact civic pentru reintegrare și drepturile omului în regiunea transnistreană, un set de angajamente minime pe care orice partid sau candidat care aspiră la votul nostru trebuie să și-l asume public.

Ce ar trebui să conțină acest pact? Nu generalități, dar acțiuni concrete. Să le cerem:

1. Cerem adoptarea în Parlament a unui document strategic fundamental, care să nu poată fi schimbat la bunul plac al fiecărei guvernări. Această strategie trebuie să definească clar, pe termen scurt, mediu și lung, viziunea statului asupra procesului de reintegrare, având ca pilon central și non-negociabil restabilirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pe întreg teritoriul țării, înainte de orice discuție despre statuturi politice.
2. De trei decenii, instituțiile responsabile de reintegrare sunt birocratice, subfinanțate și lipsite de greutate politică. Cerem o reformă radicală a acestora. Biroul pentru Politici de Reintegrare trebuie transformat dintr-un simplu gestionar de dosare și organizator de ședințe tehnice într-un veritabil centru de comandă strategică, cu un mandat politic clar, cu autoritate inter-ministerială și cu resurse adecvate pentru a implementa Strategia Națională.
3. Reintegrarea nu este doar despre teritoriu; este, mai ales, despre oameni. Cerem un plan național de combatere a propagandei separatiste și rusești, care a spălat creierii unei întregi generații. Aceasta înseamnă investiții masive în producția de conținut media de calitate în limba rusă, susținerea platformelor de știri alternative, programe educaționale și culturale care să prezinte atractivitatea lumii libere și a unui viitor european pentru Moldova. Trebuie să spargem bula informațională a Kremlinului și să purtăm o luptă activă pentru mințile și inimile propriilor noștri cetățeni.
4. Angajamentul de a califica public și în toate forurile internaționale regimul de la Tiraspol drept ceea ce este: o structură ilegală, separatistă și criminală, responsabilă de încălcări grave ale drepturilor omului, nu un „partener de dialog”.
5. Crearea unei liste publice de sancțiuni, pe modelul listei Magnitsky, pentru toți indivizii responsabili de persecuții politice, tortură, corupție și finanțarea separatismului. Aceste persoane trebuie să știe că nu vor putea niciodată să călătorească liber sau să-și păstreze averile în lumea civilizată.
6. Înființarea unui Fond Național pentru Victimele Regimului Separatist, care să ofere asistență juridică, medicală și materială deținuților politici eliberați, familiilor celor persecutați, activiștilor civici și jurnaliștilor independenți din regiune. Să le arătăm că statul Republica Moldova, chiar dacă nu le poate garanta deocamdată libertatea fizică, nu i-a uitat.
7. O strategie diplomatică nouă, care să separe clar problema drepturilor omului de negocierile politice din formatul „5+2”. Să cerem numirea unui Raportor Special al ONU sau al Consiliului Europei dedicat exclusiv monitorizării situației drepturilor omului în regiunea transnistreană.
8. Un program multianual, finanțat corespunzător de la bugetul de stat, care să garanteze securitatea, funcționarea și dezvoltarea celor opt școli cu predare în grafie latină, transformându-le în veritabile centre de excelență și rezistență culturală.

Acestea nu sunt cereri radicale. Sunt minimul necesar de demnitate pe care un stat ar trebui să-l arate față de cetățenii săi aflați sub ocupație. Condiționați-vă votul de prezentarea unui plan care să includă aceste puncte. Refuzați sprijinul pentru oricine se bâlbâie, evită răspunsul sau vă oferă aceleași platitudini sterile despre „dialog” și „soluții pașnice”. Dialogul cu cei care torturează nu este diplomație, este complicitate.

Trebuie să înțelegem, în al doisprezecelea ceas, costul imens al tăcerii. Nu este un cost abstract. Fiecare zi de inacțiune erodează suveranitatea Republicii Moldova. Fiecare compromis cu regimul de la Tiraspol slăbește statul de drept pe malul drept. Nu poți construi o democrație europeană funcțională tolerând o „gaură neagră” criminală pe propriul teritoriu. Această problemă nu este o anexă la parcursul nostru european; este o precondiție fundamentală. Nicio cancelarie serioasă din lume nu ne va respecta pe deplin atâta timp cât noi înșine nu ne respectăm granițele, legile și, mai presus de toate, cetățenii.

În final, alegerea este profund personală. Ea ține de busola noastră morală, ca indivizi și ca popor. Putem alege să întoarcem privirea, să ne vedem de grijile cotidiene și să lăsăm această rană deschisă să cangreneze viitorul copiilor noștri. Sau putem alege să fim coloana vertebrală a acestei națiuni. Să fim vocea celor forțați să tacă. Să fim speranța celor care au încetat să mai spere.

O țară care nu luptă pentru fiecare cetățean al său, indiferent de malul pe care trăiește, este o țară fără viitor și fără suflet. Demnitatea noastră națională nu se măsoară în acorduri de asociere sau în alianțe geopolitice, dar în curajul de a ne apăra oamenii uitați de dincolo de Nistru. Tot restul este doar zgomot electoral peste un imens vid de conștiință. Iar la aceste alegeri, avem datoria istorică să umplem acest vid cu acțiune, curaj și, mai presus de toate, umanitate.

P.S. Nu în ultimul rând, există un test suprem și, în același timp, de o simplitate dezarmantă, al umanității și patriotismului pentru fiecare concurent electoral. Imaginați-vă dacă, pentru o singură zi, toți candidații – de la stânga la dreapta, pro-europeni sau unioniști, suveraniști sau socialiști – ar uita de disputele lor mărunte și ar cere într-un singur cor, cu o singură voce puternică și clară, eliberarea imediată și necondiționată a deținuților politici din stânga Nistrului. Să le pronunțe numele. Să spună răspicat: „Cerem libertate pentru Vadim Pogorlețchi!” Un singur gest, o singură zi, o singură voce națională pentru demnitate.

Până astăzi, 19 septembrie 2025, în plină campanie electorală, tăcerea lor este absolută. Nimeni nu o face.