Oameni Ștefan Ilieș, SUA: „Am impresia că, la noi, în R. Moldova, oamenii uită să se bucure de viață”

Cu Ștefan Ilieș am discutat pe 4 iulie, chiar în ziua în care este aniversată adoptarea Declarației de Independență din 1776, când a fost declarată independența SUA față de Regatul Marii Britanii. După 11 ani de viață peste ocean, Ștefan recunoaște că nu mai visează, ci chiar trăiește zi de zi visul american. Pentru el, astăzi, America înseamnă familia sa, pe care și-a întemeiat-o fiind acolo, înseamnă Dănuț, fiul său de 4 ani, înseamnă fiica pe care o așteaptă cu mult drag în familia sa, înseamnă studioul de dans pe care l-au deschis împreună cu soția. „America e mare, dar aici am înțeles că oricât de mare și de bogată ți-ar fi țara, fericirea trebuie să o cauți și să o găsești acasă, în familie”, spune Ștefan Ilieș. 

— Când ai simțit că visul tău american nu mai e vis, ci chiar o realitate? 

— Da, eu chiar trăiesc visul american. Dacă mi-ar fi spus cineva, acum 11 ani, că aș putea ajunge în acest moment aici, nu l-aș fi crezut. Atât de multe s-au întâmplat în viața mea, încât pentru toate aș alege un singur cuvânt – Recunoștință. A fost un drum greu, dar a meritat. 

— Cum ai ajuns în SUA?

— S-a întâmplat după finalizarea studiilor în România, la București, unde am făcut liceul, facultatea și masterul. Imediat cum am luat diploma de master, în 2014, m-am întrebat încotro o apuc. Întâmplător sau nu, un prieten mi-a spus că un studiou de dans din Miami caută un profesor. Am început comunicarea cu ei. Nu a fost o comunicare prea simplă. Între timp, participasem și la o competiție de dans în Germania. Pe 10 noiembrie, având deja acte în regulă, am luat avionul și am ajuns în America. Pe atunci, Gabi, soția mea, studia cu o bursă în Amsterdam. Am reușit să ne logodim exact înainte de plecarea mea în SUA. Cam așa a început totul.

— Când ai plecat, ce ai luat de acasă?

— Am luat o carte despre psihologia dansului, pe care o aveam de la un profesor din Olanda. E singura carte pe care am luat-o, era cu autograful autorului, care mi-a fost și profesor de dans. Pe urmă, fiind acasă, am luat și o cupă, pe care am primit-o în România, când am luat locul 3 la o competiție importantă.

— De cât timp ai avut nevoie pentru a ajunge să deții propriul studiou de dans?

— Acum 6 ani, împreună cu soția, am deschis studioul nostru de dans – Let’s Dance Miami. Au fost probleme, deoarece, imediat după deschiderea studioului, a dat peste noi pandemia de Covid. În februarie 2019, am făcut un eveniment frumos de inaugurare, iar în martie ne-am închis, cu speranța că revenim în vreo două săptămâni. Nu a fost să fie. Ne-am redeschis peste trei luni, dar nu prea erau doritori care, pe timp de pandemie, ar veni să danseze. 

— Și cine sunt acum cei pe care îi înveți să danseze?

— Majoritatea – adulți. Inițial erau și copii, dar am decis să ne specializăm exclusiv pe dansuri cu adulți. Acum avem dansatori de la 16 la 91 de ani. Cea mai tânără, cum îi place ei să-i spunem, doamna de 91 de ani, locuiește singură, demult s-a retras la pensie. De altfel, aici vârsta e doar un număr. Nimeni nu va spune că, iată, un bătrân de 90 de ani. Vor zice că are vârsta de 90 de ani, dar nu neapărat că această vârstă e o stare de bătrânețe. 

— Dar de ce vor să danseze vârstnicii?

— Pentru că dansul e cea mai bună activitate pe care poți să o faci atât pentru sănătatea mintală, cât și pentru sănătatea fizică. E și dovedit că e cel mai bun remediu care poate combate Alzheimerul și demența, cea mai bună activitate pentru restabilirea echilibrului. E un exercițiu care poate fi făcut la diferite intensități. Ai posibilitatea să alegi cât de intens sau cât de lejer poți practica dansul. La noi totul este personalizat. Facem planurile împreună, ținând cont de ce își doresc dansatorii. Unii participă la competiții. Chiar acum ne-am întors de la New York de la o competiție importantă.

— Și cum explici că, în SUA, persoanele de 90 de ani doresc să danseze, pe când aici, în R. Moldova, după 60 de ani, deseori nimeni nu mai are nevoie de ele?

— Știu ce spuneți. Eu cred  că e vorba de mentalitate. Doamna de 91 de ani, care nu mai are pe nimeni lângă ea, recunoaște că noi am devenit familia sa, dar și noi avem grijă de ea, ca de un membru al familiei. De fapt, i-am descoperit vârsta atunci când ne-a invitat să dansăm la ziua ei de naștere. Credeam că e octogenară, dar când am ajuns acolo și am văzut că pe baloane scria 90, nu ne venea să credem. Mental și fizic e atât de bine, încât nu am crezut că poate avea 90. Cunosc mai multe astfel de cazuri. Pentru mine, dansul, pe lângă activitatea propriu-zisă, e ca și o psihoterapie. Mulți îmi spun asta. Am instruit elevi care avură gânduri suicidale și care mi-au spus că dansul i-a ținut, îi ține în viață. Acum am o elevă care, sărmana, și-a pierdut copilul într-un accident de motocicletă. Mi-a sunat într-o zi și mi-a spus că e cel mai bun lucru pe care a putut să îl facă pentru a-și reveni în urma tragediei. Cunosc multe povești. Mai am o elevă de 69 de ani, care îmi spunea că renunțase la totul în viață, fiind pregătită să nu mai aibă grijă de aspectul său exterior sau de starea sa de spirit. Dansul a ajutat-o să-și revină – e cu manichiură, e coafată frumos, participă la competiții de dans. Și-a redobândit bucuria de viață, or, dacă nu ai nicio activitate, îmbătrânești mai repede. Ea recunoaște că a devenit nerăbdătoare să vină la dansuri, să participe la concursuri. Anul trecut, am devenit campioni ai Americii în rândul dansatorilor de vârsta ei.

Este originar din R. Moldova, dar și-a făcut studiile liceale, universitare și de master în România. După absolvire, visul lui american a învins și, de 11 ani, este stabilit în SUA,  împreună cu familia sa. În cea de-a doua luptă, între profesie și pasiune, a învins pasiunea sa pentru dansul modern, pe care o urmează de la vârsta de 7 ani. Astăzi, Ștefan Ilieș este profesor de dans și coregraf la Let’s Dance Miami.

— De fapt, ești specialist în business și administrare. Ce loc ocupă dansul în viața ta?

— Când am absolvit studiile, nu m-am gândit că, de atunci încolo, viața mea va fi legată de dans, deși, de la 7 ani, am dansat întotdeauna. Mai întâi pentru R. Moldova, iar după ce am ajuns la studii în România, am dansat în Lotul național al României. Cu aceste rezultate am și putut obține viza pentru America, altfel, nu aș fi ajuns aici. Atunci, pentru mine, la fel ca și pentru mulți tineri, era prioritar să facem bani pentru supraviețuire. Era și criza din 2008. Aici am înțeles că poți trăi din dans. Poți dansa, schimbând viața oamenilor.

— Cea mai grea problemă a migrației care e? 

— Adaptarea. Prima perioadă e cea mai dificilă, pentru că e important să înțelegi cum funcționează sistemul. După ce primești green cardul, totul devine mai simplu, mai clar. În 2023 am devenit și cetățeni americani. 

— Când ai revenit prima dată acasă, cum ai descoperit R. Moldova?

— După Miami, unde totul e frumos, colorat, când ajungi în Moldova, mai ales pe timp de iarnă, totul ți se pare rece, gri, posomorât… M-am bucurat când am revenit înapoi, pentru că aici e mereu soare, sunt palmieri, culori, este oceanul. 

— Cât de numeroasă e comunitatea cetățenilor moldoveni la Miami?

— Nu sunt atât de mulți… La ultimele alegeri, secția de votare era la ceva distanță de aici. Pentru alegerile din septembrie 2025, ne-am oferit ca secția de votare să fie deschisă în studioul nostru. Am și fost contactați de CEC și mi-au spus că, dacă acceptăm, e posibil, precizând că nu sunt alocați mulți bani pentru asta. Le-am zis că nu facem asta pentru bani.

— Ce impact au asupra voastră rezultatele ultimelor alegeri din SUA?

— A fost prima dată când și noi am votat în SUA. Eu încerc să mă focusez mai mult pe viața și pe familia mea, mai puțin pe politică. Viața mea o fac acasă la mine. În societate, schimbări mari nu am prea văzut. Suntem aceiași oameni, încercăm să fim tot mai buni în fiecare zi.

— Fiul vostru vorbește româna?

— Da, altfel cum ar vorbi cu bunica? 

— Ce crezi despre migrația din R. Moldova, care pare să nu mai aibă sfârșit?

— Mama mă tot întreba de ce am plecat atât de departe, că e greu să ne vedem, iar eu îi spuneam că un zbor de 13 ore până la Miami sau un drum de 8 ore până la București e cam tot acolo. Când tata s-a îmbolnăvit, suportând un accident vascular aici, fiind la noi, l-am dus la spital, iar mama mă tot întreba cum de oamenii ăștia au grijă atât de mult de tata. Atunci a înțeles că sistemul medical american e total diferit de cel din R. Moldova. Aici era în grija medicilor, fără a fi întrebat de unde e și dacă are bani să plătească. Au avut grijă de el pentru că, pur și simplu, e om. După ce a plecat de aici, fiind deja acasă și fiind internat la un spital din Chișinău, i-au furat până și lenjeria de corp de acolo. Atunci a văzut cel mai bine diferențele. Trecând prin astfel de experiențe, lumea înțelege de ce se pleacă masiv din Moldova. Toți motivează că ar fi vorba de bani. Da, aici e alt sistem și dacă lucrezi din greu,  poți să-ți faci un viitor. Tu îți stabilești limitele, nu există nimeni altul să ți le stabilească. Ori de câte ori călătoresc prin Moldova, observ că oamenii sunt cam înrăiți. Am impresia că, la noi, în R. Moldova, oamenii uită să se bucure de viață.

— Mulțumim.