Principală  —  Ştiri   —   DW/ Revenirea NATO la configurația…

DW Revenirea NATO la configurația din 1997. Miza strategică a lui Putin

Sursa foto: Profimedia Images

Kremlinul solicită, se pare, retragerea NATO pe pozițiile din 1997, scrie DW. Ce ar însemna retragerea Alianței dintr-o mare parte a Europei de Est pentru securitatea continentului? Ce calcul strategic și-a făcut Vladimir Putin?

În cadrul negocierilor privind încetarea războiului din Ucraina, reprezentanții ruși au prezentat la Abu Dhabi un document care conține revendicări de amploare, relatează New York Times. Documentul, datat 10 noiembrie, solicită, pe lângă încetarea livrărilor occidentale de armament către Ucraina, retragerea trupelor și a bazelor militare ale NATO pe pozițiile din 1997.

La ce se referă Rusia când se referă la anul 1997?

Prin trimiterea la anul 1997, Kremlinul are în vedere configurația Alianței Nord-Atlantice de dinaintea primului val de extindere către est. În 1997, NATO număra 16 state membre. Polonia, Republica Cehă și Ungaria primiseră deja invitația de aderare, devenind însă membre ale Alianței abia doi ani mai târziu.

În anii următori la alianța defensivă au aderat și alte state din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, iar cel mai recent, din Europa de Nord. În clipa de față, NATO reunește 32 de state membre din Europa și America de Nord.

Potrivit relatărilor, Rusia nu solicită în mod explicit retragerea statelor central și est-europene din NATO, ci, în principal, încetarea prezenței militare a Alianței pe teritoriul acestor țări.

Care ar fi consecințele unei retrageri a NATO? România, în atenție

Indubitabil, retragerea trupelor și a bazelor militare ale NATO din statele care au aderat după 1997 ar diminua considerabil capacitatea de apărare a acestora.

De pildă, începând din 2004, aliații din NATO, inclusiv forțele armate germane, asigură supravegherea spațiului aerian al Estoniei, Letoniei și Lituaniei. Întrucât statele baltice nu dispun de aeronave de luptă care să le permită asigurarea autonomă a acestei misiuni, NATO compensează acest deficit de capabilități.

Din 2026, misiunea face parte dintr-un dispozitiv mai amplu de apărare aeriană. Totodată, dacă se să curs voinței rusești, constituirea brigăzii germane din Lituania, care ar urma să atingă capacitatea operațională completă la sfârșitul anului 2027, ar trebui oprită.

În România, baza aeriană Mihail Kogălniceanu, situată în apropiere de Constanța, la Marea Neagră, se află în prezent într-un proces de extindere. După finalizarea lucrărilor, aceasta ar urma să devină, ca suprafață, cea mai mare bază aeriană a NATO din Europa, depășind inclusiv baza Ramstein din Germania.

„Nu vom permite sub nicio formă ca cineva să stabilească noi reguli de securitate pentru această parte a lumii, peste capul Poloniei și al Europei”, a declarat premierul polonez Donald Tusk pentru postul de televiziune TVP World.

Omologul său bulgar, Rumen Radev, a calificat o eventuală retragere a NATO drept „de neconceput și nerealistă”. Niciun stat nu trebuie constrâns, prin presiuni externe, să revină asupra deciziei sale privind apartenența la o alianță.

Premierul estonian Kristen Michal respinge, la rândul său, acordarea Rusiei unui drept de decizie în privința modificării arhitecturii europene de securitate: „Nu avem nimic de discutat cu Rusia în ceea ce privește ordinea europeană de securitate. Aceasta funcționează bine”.

Pozițiile categorice de respingere formulate de guvernele statelor membre NATO din estul Europei maschează însă o temere reală existentă pe flancul estic al Alianței, respectiv că, în eventualitatea unui acord între Washington și Moscova, propria lor securitate ar putea deveni obiectul negocierilor dintre cele două puteri.

De ce nu este suficientă obligația de apărare colectivă?

În conformitate cu articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic, în cazul unui atac armat împotriva unui stat membru NATO, celelalte state aliate sunt obligate să acorde sprijin statului atacat. De asemenea, fiecare stat membru decide individual asupra măsurilor pe care le consideră necesare, acestea putând include și recurgerea la forța militară.

Totuși, pentru ca obligația de apărare colectivă să aibă un efect de descurajare asupra unui potențial agresor, acesta trebuie să pornească de la premisa că NATO poate interveni militar rapid și eficient în cazul unei agresiuni. Or, dislocarea forțelor aliate pe flancul estic servește tocmai acestui obiectiv strategic.

Prin urmare, o retragere ar îngreuna apărarea statelor respective și ar putea determina Rusia să considere că declanșarea unei agresiuni militare ar implica riscuri mai reduse pentru Moscova.

În definitiv, cine decide asupra apartenenței la o alianță militară?

În vederea stabilirii ordinii lor de securitate, statele europene au convenit că fiecare țară are dreptul de a decide în mod suveran din ce alianțe dorește să facă parte. În acest sens, NATO face trimitere la articolul 10 al tratatului său constitutiv și la politica ușilor deschise pentru statele europene. Totodată, Actul Fondator NATO–Rusia din 1997 stipula în mod explicit că niciuna dintre părți nu dispune de drept de veto asupra deciziilor celeilalte.

Încă din noiembrie 1990, statele participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), care includea Uniunea Sovietică, s-au angajat să respecte dreptul fiecărui stat de a-și alege propriile aranjamente de securitate.

A existat, de fapt, o promisiune privind neextinderea NATO către est?

În siajul reunificării Germaniei, secretarul de stat american de la acea vreme, James Baker, și ministrul vest-german de Externe, Hans-Dietrich Genscher, au utilizat unele formulări referitoare la limitarea extinderii NATO către est. Declarațiile au fost făcute în cadrul negocierilor privind apartenența Germaniei reunificate la NATO și eventuala dislocare a forțelor Alianței pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane (RDG).

Fapt este însă că nu a fost convenit niciodată un angajament scris, cu aplicabilitate generală, potrivit căruia NATO nu s-ar fi extins în viitor către alte state membre ale Tratatului de la Varșovia.

Prin Actul Fondator NATO–Rusia din 1997, cele două părți au declarat că nu se mai consideră adversare. NATO a precizat că, în condițiile de securitate existente la acel moment și în perspectiva evoluțiilor previzibile, intenționa să asigure apărarea colectivă prin capacitatea de întărire a forțelor, nu prin dislocarea permanentă suplimentară a unor „forțe combatante substanțiale”. De precizat și că documentul exclude în mod explicit acordarea unui drept de veto Moscovei.

Mai mult, prin Memorandumul de la Budapesta din 1994, Rusia, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie și-au reafirmat angajamentele față de Ucraina privind respectarea independenței și a frontierelor sale existente, precum și abținerea de la utilizarea forței. Aceste angajamente au fost asumate în contextul renunțării Ucrainei la arsenalul nuclear.

Memorandumul nu prevedea însă obligația Statelor Unite sau a Marii Britanii de a interveni militar în apărarea Ucrainei în cazul unei agresiuni. Nici perspectiva aderării Ucrainei la NATO nu a făcut obiectul documentului.

De ce readuce Putin în discuție această revendicare?

Documentul citat de cotidianul american NYT reprezintă în esență o poziție de negociere. Acesta nu poartă nici antet oficial, nici semnătură și reflectă, în această etapă, revendicările Moscovei, formulate într-o manieră similară încă din decembrie 2021.

Președintele SUA, Donald Trump, și președintele Rusiei, Vladimir Putin, se privesc unul pe celălalt în timpul conferinței de presă care a urmat întâlnirii lor pentru a negocia încheierea războiului din Ucraina, la Baza Militară Joint Elmendorf-Richardson din Anchorage, Alaska, SUA, 15 august 2025. Sursa: Reuters

Cu circa două luni înainte de declanșarea invaziei ruse pe scară largă în Ucraina, Kremlinul a prezentat două proiecte de tratat, destinate Statelor Unite și NATO, în care solicita renunțarea la orice extindere ulterioară a Alianței Nord-Atlantice. De asemenea, proiectul de acord cu NATO prevedea ca Rusia și statele care erau deja membre ale Alianței la 27 mai 1997 să nu disloce, pe teritoriul altor state europene, trupe și armamente suplimentare față de nivelul prezenței militare existente la data respectivă.

Pe agenda negocierilor de la Abu Dhabi s-au aflat și garanțiile de securitate pentru perioada postbelică, precum și viitorul cadru de securitate al Europei. În context, desfășurarea unor negocieri privind prezența militară a NATO și extinderea Alianței, în paralel cu tratativele pentru încetarea războiului din Ucraina, ar conferi Moscovei o influență suplimentară. Rusia susține de multă vreme că trebuie soluționate „cauzele profunde” ale războiului. În această categorie, Kremlinul include extinderea NATO și prezența militară a Alianței în Europa de Est.

Până în prezent, în tabăra vestică nu există niciun actor relevant dispus să dea curs revendicărilor formulate de Rusia la Abu Dhabi.

Dimpotrivă, fostul coordonator al serviciilor de informații poloneze, Stanisław Żaryn, interpretează negocierile drept o tentativă de a câștiga timp și de a slăbi Occidentul în perspectiva unei confruntări ulterioare. Evaluările din mass-media sunt, la rândul lor, convergente. Cotidianul polonez Gazeta Wyborcza consideră că revenirea la configurația NATO din 1997 este la fel de nerealistă precum o eventuală retragere a Finlandei din Alianță.