Viaţa de Moldova — simţită pe piele americană
A venit în Moldova fără a şti prea multe despre această ţară. Avea doar o dorinţă enormă de a face ceva util şi de a contribui la vreo schimbare. După un an şi jumătate de trai în R. Moldova, Monica, americanca idealistă din Giurgiuleşti, se simte aici ca acasă. Vorbeşte aproape perfect româna, a uitat că era vegetariană şi se gândeşte cum să-şi prelungească şederea.
Mai tot timpul şi-l trăieşte la Liceul din Giurgiuleşti. De obicei, ea este ultima persoană care pleacă din şcoală. Predă ore de engleză, a iniţiat un club de calculatoare şi altul de engleză, s-a implicat într-un proiect de educaţie civică şi lucrează la dezvoltarea unui post de radio şcolar. Printre numeroşii elevi, cu uşurinţă poate fi confundată cu un adolescent. Deşi este al treilea voluntar al Corpului Păcii, venit în ultimii opt ani în această localitate, oamenii sunt uimiţi de prezenţa sa la Giurgiuleşti. „Am înţeles că în America are o casă mare, frumoasă, dar a venit să trăiască în sărăcia asta”, este o frântură dintr-o discuţie a unui grup de profesoare.
Monica spune că dintotdeauna şi-a dorit să facă “ceva bun pentru oamenii care au probleme”, pentru că ea are o viaţă asigurată şi niciodată nu a dus lipsă de nimic. “Sunt o visătoare, poate naivă”, admite ea, zâmbind. După facultate, a absolvit sociologia şi religia, şi-a anunţat părinţii că intenţionează să plece din SUA, pentru a face voluntariat. “M-au susţinut. Mama, de când eram mică, îmi spunea: Monica, tu poţi face tot ce-ţi doreşti, pentru că eşti o fată puternică. Asta am şi făcut”, îşi aminteşte ea.
Învăţarea limbii – semn de respect
Chiar dacă învăţase puţină română, când a venit la Giurgiuleşti, în familia gazdă, a avut un fel de şoc, după care au urmat şi altele. “Eu nu ştiam româna, ei nu ştiau engleza”, spune tânăra, care acum vorbeşte atât de bine şi fluent, încât ar invidia-o orice localnic. Recunoaşte că, de la început, a fost conştientă că, dacă vrea să se integreze în comunitate şi să poată comunica cu oamenii pe înţelesul lor, trebuie să vorbească limba pe care o vorbesc ei. De două ori pe săptămână, o profesoară din şcoală îi preda gramatica limbii române, conjugarea verbelor. A citit Harry Potter în română, se mândreşte Monica. Ea este convinsă că învăţarea limbii băştinaşilor e “un semn de respect”.
Mama moldoveancă, căci aşa îi spune Monica Vasilisei Iuncu, în a cărei familie este găzduită, uneori este de-a dreptul impresionată de vocabularul fetei. “Foloseşte nişte cuvinte cam rar întâlnite la noi. La Giurgiuleşti se vorbeşte cu dialect, dar ea vorbeşte foarte corect, de parcă ar proveni dintr-o familie de români”, spune femeia, fiind aproape sigură că Monica are rădăcini româneşti.
În holul liceului, adolescenţii, pe rând, se apropie de tânăra profesoară americană şi o întreabă ceva. Unul dintre elevi, care este cel puţin cu un cap mai înalt decât Monica, spune că ea este foarte interesată să-i înveţe lucruri noi, plus că e prima persoană americană, din câte au cunoscut, care vorbeşte atât de bine româna.
„Moldovenii merg prin glod, dar niciodată nu sunt murdari”
Monica a însuşit nu doar limba giurgiuleştenilor, dar şi obiceiurile, şi modul lor de viaţă. Printre puţinele fenomene la care voluntara încă nu a găsit explicaţie, e şi noroiul din satul moldovenesc. “Nu înţeleg cum se face că moldovenii merg prin glod, dar niciodată nu sunt murdari. Venim pe acelaşi drum, dar când ajungem la şcoală, numai eu am încălţămintea murdară”, spune nedumerită ea.
Printre curiozităţile pe care le-a întâlnit aici este şi munca agricolă: prăşitul porumbului, culesul strugurilor, săpatul grădinii. “La câmp, este greu şi e soare şi nu prea vroiam s-o iau, dar ea insista că vrea să vadă cum munceşte familia mea”, povesteşte mama gazdă. “Vroiam să simt cum muncesc ei, dar şi să ajut, doar sunt parte din familie şi familia se ajută”, spune tânăra.
Monica recunoaşte că se simte bine la Giurgiuleşti. A învăţat să gătească bucate tradiţionale. A îndrăgit mămăliga cu brânză de oi. S-a obişnuit să mănânce carne, deşi acasă la ea era vegetariană. A fost fascinată de organizarea unei nunţi moldoveneşti. A fost uimită de cât de mult munceşte o familie la sat. Cel mai mult a impresionat-o că, deşi oamenii din Moldova poate şi sunt săraci, sunt ospitalieri şi omenoşi. “Dacă ei au ceva, vor împărţi cu toţi. De exemplu, elevii la şcoală, dacă au doar doi biscuiţi, atunci îi dau colegilor. Sunt foarte generoşi”, spune cu admiraţie americanca.
2000 $ SUA + 700 $ Giurgiuleşti = Radio Giurgiu
La începutul acestui an, tânăra voluntară a avut o mare surpriză. Olga Tornea, învăţătoarea de istorie, de mai mult timp cocea ideea deschiderii unui post de radio şcolar. Monica a fost impresionată de iniţiativă şi s-a implicat în dezvoltarea ei. A scris un proiect. A comunicat cu prietenii săi din SUA, pentru ca aceştia să contribuie. Mama ei, fiind jurnalistă, a discutat cu colegii americani, care au decis să se implice. Pentru iniţierea radioului, în SUA au fost adunaţi 2000 USD, iar în Giurgiuleşti, de la comunitate, vreo 700.
Când ne-am întâlnit cu Monica, un grup de cinci americani, o jurnalistă, o profesoară de jurnalism şi trei studenţi de-ai ei de la Universitatea din Wisconsin, veniseră pentru câteva zile în Moldova, ca să ajute tinerii din Giurgiuleşti să lanseze postul de radio, dar şi să-i înveţe ce înseamnă jurnalismul. “Atât eu, cât şi colegii de la Universitate am fost impresionaţi de acest proiect. Am convins administraţia să ne plătească călătoria, iar pentru Julia Barton, jurnalistă cu experienţă de lucru în această parte a Europei, am scris Ambasadei SUA din Chişinău s-o finanţeze”, explică profesoara Jan Larson cum au ajuns în Moldova.
„Ce pot face eu?” vs „Da, eu pot!”
„E un proiect excelent. Suntem onoraţi să fim parte, mai ales că locuitorii de aici nu au nicio sursă locală de informare”, susţine Jan. Ea este sigură că un post de radio şcolar, care pe parcurs poate fi transformat în unul comunitar, nu doar va asigura dreptul tuturor la informare şi participare, dar şi va contribui la educarea giurgiuleştenilor, în special a celor tineri, în spiritul activismului şi responsabilităţii.
„Mulţi oameni spun că sunt multe probleme în stat, cu conducerea, dar ei cred că nu pot face nimic pentru a schimba situaţia, “ce pot face eu, nu am nicio putere, sunt un om simplu”, spun moldovenii, pe când noi, americanii, suntem de mici învăţaţi că totul depinde de noi, „da, eu pot”, zic americanii. Cred că tinerii trebuie să se simtă puternici, să fie siguri de forţele proprii şi să ştie că pot schimba lumea”, a adăugat Monica, care s-a convins că elevii, uneori, au insuficientă încredere în forţele proprii.
Din 1993, când şi-a început activitatea în Moldova, Corpul Păcii a adus încoace peste 800 de voluntari. Majoritatea au lucrat în sate sau în centre raionale. Corpul Păcii achită toate cheltuielile legate de instruirea şi asistenţa lor. Partenerii locali le oferă locuri de muncă, conlucrează cu ei la realizarea proiectelor, îi ajută să se adapteze la viaţa din Moldova, la plasarea în familii gazdă.
Tatiana EŢCO
