Povestea singurului veteran al Armatei Române rămas în viață în R. Moldova: „Dacă te-au trădat o dată, te poți aștepta la orice de la ei”

Război, deportări, muncă, multă muncă, dar și multă tăcere așternută peste viața sa zbuciumată. „Nu prea poate vorbi. Corzile vocale nu mai țin. Periodic, se exprimă mai greu, dar cred că după 106 ani de viață atât de zbuciumată e în stare bună. Noi, copiii lui tata, avem sănătatea distrusă. Tata, la ai săi 106 ani, e bătrân, dar e sănătos”, povestește Ludmila Lozan, fiica ostașului Armatei Române, Constantin Cojocaru, din satul Sofia, raionul Hîncești. Este cel mai vârstnic bărbat din R. Moldova și e singurul ostaș al Armatei Române, veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, rămas în viață. 

Așa cum, la cei 106 ani, povestirile nu se mai spun prea ușor, am aflat de la Ludmila Lozan, fiica veteranului, cele mai interesante crâmpeie din viața tatălui său. Ludmila a decis, cu ceva timp în urmă, când a observat că pe tata îl părăsesc puterile, să revină de la Chișinău, unde a muncit o viață, acasă, alături de părintele său. „A fost singura, cea mai bună soluție, deși tata mereu s-a opus, încercând să ne convingă că se descurcă singur”, spune Ludmila. Ne-am înțeles să vorbim într-o zi pe la 11:00, după ce ar încheia procedurile pe care i le aplică zilnic tatălui său.

• Ce vă povestea tata despre război? Despre sfârșitul războiului?
• Tata niciodată nu a fost prea vorbăreț. Era mândru că au ajuns până la Cotul Donului. Ne spunea că în Armata Română era și traducător, dar și un fel de spion. Fiind telegrafist, se conecta la comunicările rușilor și, deoarece cunoștea rusa, înțelegea planurile lor și transmitea informația, anticipând deseori acțiunile lor subversive. Îmi amintesc, ne-a vorbit despre un miracol. Odată, pe când fusese trimis în misiune, la revenire, a descoperit că ceilalți colegi ai săi fuseseră omorâți în bombardamente, el singur rămânând în viață. Despre sfârșitul războiului își amintea cum, după operația Iași-Chișinău, li s-a spus ca fiecare să se salveze cum poate. Tata, fiind responsabil de radioaparatura la care lucra, a parcurs 700 de kilometri ca să o ducă la Slatina. Își făcuse o bicicletă din diferite fragmente, detalii tehnice  adunate de pe front, el fiind tare dibaci în tehnică, și cu acea bicicletă a plecat să restituie la unitate rația la care lucrase. Acolo l-au rugat foarte mult să rămână, având mare nevoie de specialiști care cunoșteau limba rusă, dar el nu a acceptat, motivând că vrea să revină acasă. La întoarcere, a trecut prin Craiova, unde fuseseră strămutați bunicii mei într-un sat din apropiere. A trecut pe la părinții săi, după care a revenit în Basarabia. La frontieră, grănicerii sovietici îi luaseră toți banii pe care îi avea la el, alte bunuri, inclusiv un acordeon pe care îl cumpărase în România. I-au confiscat totul. 
• — Cum a fost viața sa de după război?
• — La scurt timp după revenire, de rând cu alți bărbați care reveniseră acasă după ce slujiseră în Armata Română, a fost arestat, fiind închis la Lăpușna. Urmau să fie trimiși la Chișinău, după care pe front – din partea Armatei Sovietice. El a reușit să evadeze din coloană, s-a ascuns undeva pe la Durlești, după care a revenit. Așa cum vă spuneam, fiind mecanic foarte bun, nu a mai fost obligat să plece pe front, fiind angajat să repare tehnica agricolă. Se formau colhozurile și era nevoie de tehnică. Apoi, li s-a spus să predea toate bunurile la colhoz, ca să nu fie deportați. Deși a cedat colhozului toate bunurile, rămânând să muncească acolo, în 1949 a fost deportat. Poate pentru că bunicul, neavând nimic în proprietate, umbla prin sate și făcea butoaie. Așa își câștiga pâinea. În ajun de 6 iulie, o mătușă l-a anunțat că vor fi deportați. Era însă sigur că asta nu se referă și la el, crezând că munca sa e foarte necesară colhozului, dar nu a fost să fie.
• Știu că stau de vorbă cu femeia care în 1950 a fost născută într-un vagon de vite, în drum spre Siberia…
• Mama fusese deportată în 1941, dar în 1947, de rând cu alte tinere, reușise să evadeze din Siberia. În 1948 s-a căsătorit cu tata, deportat în 1949. Eu m-am născut în 1950, în ianuarie, în drum spre Siberia, într-un vagon de vite. Se întâmpla după ce mama fusese ținută timp de 6 luni, gravidă fiind, în închisoarea de la Chișinău, pentru că evadase după prima deportare. Femeile din tren mă îngrijeau care și cum putea, care a rupt o fustă, care o mânecă… După trei zile, împreună cu mama, am fost lăsate într-un sat, acolo mi-au și făcut adeverința de naștere. Ne tot strămutau dintr-un loc în altul. După reîntregirea familiei, tot în Siberia, s-au născut alți doi frați ai mei. Cel de-al patrulea copil al familiei a venit pe lume deja în Moldova. La Tiumen am mers în clasa întâi, iar în 1958, părinții au decis să ne trimită cu niște oameni în Moldova, în vacanță, să mâncăm fructe și să ne vedem baștina. Eram la gară  când s-a aflat că fusese emis decretul lui Hrușciov despre eliberare. Ne-au trimis totuși spre casă, unde am și rămas, iar părinții au revenit ceva mai târziu. Nu au avut dreptul să se stabilească în satul de baștină, de asta au plecat mai întâi în Ucraina, la Bolgrad. Pe parcursul anilor, mereu am simțit că sunt tratată ca „dușman al poporului”. Am fost acceptată la școala 24 din Costiujeni. Am studiat și în alte școli, după care am făcut studii pedagogice. Din 1990 până de curând am muncit la Liceul „Ciprian Porumbescu”.
• Ce lecții de viață vă transmitea tatăl dvs.?
• Lecții despre hărnicie, onestitate… Ce nu-i al tău – nu pune mâna. Nu cheltui mai mult decât câștigi. Nu invidia. Doar ce ai e al tău. Capra vecinului – e a vecinului. Nu se interesa deloc de cum trăiesc vecinii. Era atât de harnic, încât dormea doar câte 4 ore pe noapte, lucrând șofer. Da, mânca puțin și muncea mult.
• Era 9 mai sărbătoare în familia dvs.?
• Nici 7 noiembrie, nici 1 mai, nici 9 mai, nici alte sărbători comuniste, nu erau vreodată sărbători în familia noastră. Munceam întotdeauna, nici nu țineam minte de ele. Sărbători erau Paștele, Crăciunul, Duminica Mare…
• Ce prețuia cel mai mult?
• Munca. Asta era fericirea lui. Când avea de lucru, era fericit. Și pe copii îi instruia la fel, învățându-i să muncească. Tot spunea: „Mie îmi place să lucrez.” Viața lui a fost doar muncă, nu și distracții. Nu pleca la odihnă. Era doar acasă și la muncă. 
• Cum a fost tratat ca veteran al Armatei Române?
• Tata nu vorbea despre asta. Îi era frică probabil. Nu aveam voie să vorbim nici despre Armata Română, nici despre deportări. Mă gândesc că îi intrase atât de adânc frica în oase, încât nu mai reușea să o depășească. „Dacă te-au trădat o dată, te poți aștepta la orice de la ei”, ne spunea tata, argumentând că o fi fost deportat în locul altcuiva. Acum poate ar da detalii, dar vorbește greu. 
• Când a fost ultima dată în România? 
• În 2018, când s-au împlinit 100 de ani de la Marea Unire, am fost la Iași. Atunci încerca să recunoască locurile pe unde a trecut în timpul războiului. Îmi tot zicea: „M-am născut în România și vreau să mor în țara mea.” 

În R. Moldova, în mai 2025, sunt 29 de veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial. De la 1 ianuarie 2025, veteranii de război primesc o alocație lunară echivalentă cu 10% din salariul mediu lunar prognozat pe economie. Veteranii decorați cu ordine și medalii beneficiază de alocații lunare între 150 și 700 de lei, în funcție de distincția primită. În 2025, ajutorul material anual pentru participanții la cel de-al Doilea Război Mondial constituie 30 de mii de lei.