Ilie Ilașcu. Omagiu
„Mi-e trist doar de una, eu din celulă mă zbat, restul de la libertate stau în amorțire ori se plâng pe la colțuri de stradă.” Tiraspol, celula nr. 13, 26 septembrie 2000
Ilie Ilașcu a fost arestat la 2 iunie 1992. Avea 39 de ani și era acasă, cu familia, pe strada Păcii nr. 1 din Tiraspol. Războiul rusesc declanșat împotriva R. Moldova pe 2 martie 1992 ne prinsese fără o armată propriu-zisă, deoarece acest stat avea doar 6 luni de la înființare. La lupte au fost mobilizați angajații Poliției, ai organelor de securitate și, pur și simplu, voluntari.
De partea cealaltă, regiunea transnistreană avea un depozit enorm de arme, dar și Armata a 14-a rusă, care staționa acolo încă din perioada sovietică. Mulți tineri din Moldova au murit în luptele de pe Nistru, alții au fost mutilați. Un grup de persoane a fost arestat, încarcerat și condamnat pentru „terorism”.
Acesta a fost Grupul Ilașcu, judecat de un tribunal ilegal la Tiraspol, în timp ce deținuții erau ținuți într-o cușcă de fier. Ilie Ilașcu a fost condamnat la moarte, iar ceilalți 3 – Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco și Tudor Popa – la câte 25 de ani de detenție.
Au urmat ani lungi de închisoare, în care Ilie Ilașcu a devenit cel mai curajos, vocal și necorupt politician din R. Moldova. Din închisoarea transnistreană veneau declarații, scrisori, mesaje care explicau lumii întregi realitatea despre războiul transnistrean, despre politica pro-rusă de la Chișinău, despre situația deținuților politici de la Tiraspol.
Să ții corespondență din închisorile transnistrene e un lucru extrem de dificil și riscant. Să ții corespondență din închisorile regimului separatist atunci când ești condamnat la moarte, fiind considerat dușmanul lor de moarte, este infinit de greu. Dar pentru Ilie Ilașcu aceasta nu era o problemă, problema era să fie cineva de cealaltă parte care i-ar primi scrisorile, l-ar auzi și ar avea curaj să acționeze.
În 1998 am primit o primă scrisoare de la Ilie Ilașcu. Un tânăr necunoscut a venit la redacția la care lucram atunci (ziarul „Flux”) și mi-a întins un mic sul de hârtie. Era o scrisoare de la Tiraspol, în care Ilie Ilașcu se prezenta și comenta una din știrile recente cu privire la un eveniment OSCE în cadrul căruia fusese discutat și cazul Grupului Ilașcu. Am fost fascinată să văd cât de bine informat era omul care îmi scria. Am pus la dubii că scrisoarea ar fi autentică, dar am zis că voi pierde mult mai mult dacă nu voi trimite un răspuns, ca să întreb mai multe, să înțeleg mai multe.
Au urmat câțiva ani de corespondență până în momentul eliberării sale din carcera transnistreană. În cei circa patru ani am primit nu doar scrisori, dar și diverse mici obiecte ca dovezi ale vieții din penitenciar, inclusiv un mic tricolor și o stemă a R. Moldova create acolo.
Tiraspol, celula nr. 13, 5 ianuarie 2000:
„Eu scrisorile primite de obicei le distrug, fiindcă îmi fac percheziții, căutând ceva compromițător. Asta am hotărât să ți-o întorc, să nu-ți dau de bănuit că aș putea să te divulg. Toate cele bune.”
Tiraspol, celula nr. 13, 28 aprilie 2000:
„De vreo 7 ani, de când sunt deputat în Parlamentul Moldovei, fac eforturi disperate de a aduce în discuție măcar o dată problema războiului de la Nistru din 1992. Zeci de apeluri, sesizări am trimis pe adresa Parlamentului de a discuta în plenul Parlamentului această problemă, cât și a așa-zisului «cazul Ilașcu» și de fiecare dată foarte diplomatic mi se explică de D. Diacov «Asta nu va da nimica…» Ba va da, și încă multe va da, se va pune odată și pentru totdeauna punctele pe «i»:
- Se va clarifica detaliat, cu probe, premizele apariției acestui război. Nu cele vehiculate de propaganda rusă și a forțelor antinaționale pro-ruse din vârful puterii de la Chișinău.
- Consecințele și cauzele adevărate ale pierderii acestui război în fața F. Ruse și vom întări prin Hotărâre de parlament «Definiția războiului ruso-moldav din 1991-92». Numaidecât aici va apărea și lista vinovaților și trădătorilor de neam și de țară.
- Se va aprecia prin probe aportul fiecărui demnitar în apariția și cristalizarea așa-zisei autonomii Transnistrene și Găgăuze.
- Se va pune punctul pe «i» și în așa-zisul «caz Ilașcu»: vom determina ce statut am eu față de regimul separatist pro-rus de la Tiraspol («prizonier de război») și față de regimul antinațional de la Chișinău («deținut politic»).”
În 2000 Ilie Ilașcu a fost vizitat de către președintele de atunci al Parlamentului de la Chișinău, Dumitru Diacov, în închisoarea de la Tiraspol. Potrivit lui, au fost prezente 3 televiziuni la acea întrevedere: ProTV, TVM și o televiziune tiraspoleană. ProTV a pus atunci pe post întreaga discuție, care relevă plenar caracterul lui Ilie Ilașcu (și pe cel al lui Diacov, desigur). Peste câteva zile, am primit o scrisoare de la el, în care comunica detalii despre cele care s-au întâmplat în spatele camerelor de luat vederi.
Tiraspol, celula nr.13, 8 iunie 2000
Bună ziua Alina,
Astăzi în sfârșit s-a reușit introducerea scrisorii tale și a fotoaparatului în celula mea. De existența lor (după zid), știam încă de la 30 mai, dar „băieții” s-au ferit de a nu „nimeri”,cu atât mai mult, că după toate evenimentele petrecute, separatiștii îs cam nervoși. Nu, nu m-au blocat, nu am simțit vreo presiune asupra mea, doar că nu i-au semnat Ninei cererea de a mă vizita (pe 29.05). Dar cum am aflat chiar de la ei această „наказание” (n.r. pedeapsă) a venit de la Chișinău (Lucinschi) și ei „рады стараться” (n.r. mereu gata să ajute). S-a primit așa cu publicarea în „FLUX” că ei nu înțeleg cum am scos scrisorile de aici, ei sunt convinși , că eu le-am transmis prin Diacov. Ha, ha! Acuma ei zic că „nu mai permit la nimeni să mă viziteze fără supraveghere”. Eu de fapt atunci am avut vreo 5 minute de întrevedere cu Diacov „unu la unu” în biroul unde am fost filmat (aceea nu era celula mea, ci biroul unui șef de aici). Pe urmă i-au permis să intre lui Diacov pe 5 minute de unul singur (cu mine) chiar și în celula 13, unde el a încercat de a-mi vorbi puțin alte lucruri. Separatiștii presupun că eu atunci i-am transmis scrisorile pentru „FLUX”. Lasă-i să creadă. Eu le zâmbesc și tac.
Da, bineînțeles eu m-am purtat cam dur și sumbru înaintea camerelor, dar nu aveam multe variante de ales. Ori acceptam rugămintea lui Diacov (ce mi-a făcut-o în coridor, puțin înainte de a intra în biroul cu camerele de luat vederi) de a ne îmbrățișa cum intrăm în fața camerelor de filmat, ori „scot” cât pot scoate din acest eveniment. Ce și am încercat a face, cum s-a primit, mă rog, cum pot așa mă port, mai bine zis cum vorbesc româna așa o vorbesc. Eu știu că o stăpânesc prost, dar asta e. Nu am avut unde mi-o perfecționa. Am plecat din satul Taxobeni în 1967 și tot printre ruși și facultatea, și apoi serviciul prin raionul Slobozia și or. Tiraspol. Ce mi-a dat mama de acasă (româna), care avea 4 clase și toate de a întâia, cu acel bagaj și am rămas. Eu gândesc rusește, apoi în minte încerc a traduce în română.
Da, lui Diacov i s-a organizat o „подлянкэ” (n.r. lovitură murdară) de către Lucinschi. Doar era planificat (ce publicul știe) ca vizita în celulă să fie făcută de ambii: Diacov și Lucinschi. Cu câteva ore înainte de întâlnire, a venit cineva (nu s-a prezentat de la securitatea RMN) și m-a prevenit că voi fi vizitat de ei doi, și m-a rugat să fiu cuminte și să nu-i atac. Eu să nu tac, zic: „Пусть идут, я обом морду набью!” (n.r. Să vină, că le trag o bătaie amândurora!). El a râs și a plecat. L-am întrebat de presă, dacă va fi. A zis: „Strogo zapreșeno!”. Când colo, vine „fuțman” de Diacov cu 3 cameramani: TVM, PRO TV,și TV „ПМР”. Lucinschi deacuma știa că eu îs „заводит” (n.r. încărcat) la „bătaie” și l-a împins pe Diacov, pe deasupra i-a cerut lui Smirnov de a permite și TV, ca acei să aibă cu ce-l critica. E un mare șmecher Lucinschi. Da, Diacov a intrat pentru prima dată între „gratii și zăvoare” și s-a pierdut, se bâlbâia. Când mergeam pe coridor din biroul unde au avut filmările spre celula mea (care e într-un capăt al coridorului) Diacov din neatenția a călcat pe un capac (люк) de la canalizație, și el se ținea prost și mai nu s-a dus acolo cu totul, l-au înșfăcat paza de corp a lui Smirnov, care îl însoțea (pe acei de la Chișinău nu le-au permis pe teritoriul pușcăriei). Eu am buhnit în râs. Da bietul Diacov s-a făcut alb la față. Să fi văzut ce răcnea paza de corp a lui Smirnov la conducerea închisorii că „не предупредили, что там нельзя наступить ногой” (n.r. nu ne-au spus că nu e voie să pășești acolo). Diacov mă întreabă: „Da ce-i acolo desubt?”. Zic toate scurgerile de pușcăriași cu o adâncime de vreo 3 metri. Bineînțeles, că cu adâncimea eu am cam… singur nu știu ce adâncime are. Da, ne-am șoptit câteva minute în 4 ochi în celulă. Nu l-am crezut. În linii mari a zis că „până la terminarea mandatului voi fi acasă”. Cum nu mi-a lămurit.
Din anturajul lui Smirnov, mai târziu mi s-a transmis caseta să ascult ce a spus Diacov la întoarcere lui Smirnov. Pe scurt: M-a trimis Diacov într-un loc! Se auzea un Ha-ha a lui Smirnov. Spunea că el cu așa greu a obținut permisiunea și-i tot mulțumea lui Smirnov. Apoi zice „mai bine nu-mi permiteai”. Iaca așa. Bineînțeles, nu din dragoste către mine mi s-a adus dictofonul să ascult, da de a mă mai demoraliza și de a mă mai înrăi asupra lui Diacov. Vocea lui Lucinschi nu se auzea.
Așa-i Alina, cucoana asta de politică manca-o-ar!”
Nu mi s-a dat nici mie ușor acea corespondență. Scrisorile erau aduse de oameni diferiți, pe care nu îi cunoșteam, uneori trebuia să merg în locuri necunoscute ca să le ridic, uneori Ilie mă ruga să transmit alte scrisori unor politicieni ostili. Uneori bănuiam că aș fi și eu urmărită și aș putea expune alte persoane la riscuri. Aveam 30 de ani, un copil mic, iar în perioada corespondenței am născut-o pe fiică-mea, Ilinca.
Tiraspol, celula nr. 13, 26 septembrie 2000
„Buna ziua, Alina.
Am aflat de la curierul nostru că …«ai căzut cloșcuță». Mă simt incomod, eu nu-ți cunoșteam situația și te trimiteam ba la unul, ba la altul. Felicitările mele, îți doresc sănătate ție și fetiței. După cum ai înțeles, de câteva luni îs blocat total. Totul a venit de la Lucinschi și Diacov. Apropo, eu nu cred în «păruiala» lor publică. S-au supărat foc după ce le-am promis să «le arăt unele locuri» (unde iernează racii, n.r.).
Eu am gătit unele lucruri, s-a primit cam mult, vreo 100 de pagini.”
Reușea într-un mod inimaginabil să fie foarte bine informat, să primească ziare în celulă, dar și știri tipărite la xerox. Nu era simplu. Era deseori percheziționat, era și pedepsit pentru îndrăzneala de a obține scrisori și ziare fără permisiune. Cea mai grea pedeapsă era să nu i se permită întrevederi cu familia.
Tiraspol, celula nr. 13, 26 septembrie 2000
„Drumul cel vechi s-a prăbușit. Trimit această scrisoare și Declarație de presă la A. Scrisoarea iese de la mine pe un drum nesigur, până la poșta din Tiraspol.
Da, curierul cela a trimis prin vorbe că am «câteva cuvinte scrise de la Alina». Nu a putut să îmi transmită scrisoarea. De ce nu a lăsat-o la locul vechi, nu mă pricep, fiindcă unii au lăsat mai târziu alte «cuvinte» și au ajuns cu bine la mine.
Eu nu știu cum să procedez mai departe. Voi trimite scrisori la A, voi găsi o modalitate.
Sunt scoase de aici vreo 6 declarații, un material de 70 de pagini, eu l-am intitulat «Metamorfozele unei trădări», din două părți. Prima: «Conflictul transnistrean». Partea a doua: «Cazul Ilașcu». Se feresc bandiții de la Chișinău de aceste probleme ca dracii de tămâie.”
Au fost zeci de scrisori, sute de pagini, unele confidențiale, altele pentru publicare. După ce a fost eliberat, am vorbit de multe ori să ne facem timp să le punem pe toate într-o carte. Nu s-a mai întâmplat, dar totuși scrisorile lui Ilie Ilașcu continuă să fie actuale și să aibă un mare sens pentru cetățenii Republicii Moldova.
Tiraspol, celula nr. 13, 26.09.2000
„Ei, Alina, cam asta am avut a-ți scrie. Poate cu o altă ocazie, cu un «drum» mai sigur, voi scrie mai multe. Dacă vei avea ceva pentru mine, ori prin curierul cel vechi, ori cel ce va veni la A. Toate bune.”
…..
SCRISORILE ROMÂNILOR, CARE AU AJUNS DIN CELULA nr. 13
Pe parcursul celor 9 ani de detenție, români din întreaga lume au trimis mii de scrisori în închisorile din regiunea transnistreană în care a fost deținut Ilie Ilașcu. Unele ajungeau cu bine, altele nu ajungeau niciodată, altele îi erau luate și distruse în timpul perchezițiilor. În ultima perioadă de detenție, el a reușit să trimită la libertate câteva zeci din aceste scrisori jurnalistei Alina Radu, care sunt păstrate până astăzi. Iată câteva crâmpeie din ele.
Iași, România
(…) M-a impresionat adânc sentimentul patriotismului dumneavoastră, al celorlalți din grupul dvs., cât și sacrificiul pe care îl faceți cu riscul pentru țară.
Cu toată dragostea, alături de dumneavoastră, o mamă din România,
Elena Popescu, o pensionară de 72 de ani, 28 ianuarie 1996
Satu Mare, România
Nu știu cum am putea să-ți mulțumim. Nici nu știu dacă e posibil ca să o traducem în cuvinte, dacă pentru tine cuvintele nu mai pot avea vreo semnificație. Câteodată mi te imaginez ca pe un erou din povești care întotdeauna trebuie să triumfe. Iartă-ne pe noi, pe toți din lumea aceasta, că nu știu ce facem!
(…)
Clasa a XI-a „A”
Baia Mare, România
Cu sufletele pline de durere și de neputință, cu mâinile legate pe care le avem, deoarece nu putem să facem nimic, ne adresăm ție, „PATRIOTULE PENTRU LIBERTATE”, rezistă! Tu nu trebuie să mori!!
(…)
FII TARE, ILIE ILAȘCU, DEOARECE NOI, ROMÂNII DIN ARDEAL, SÎNTEM ALĂTURI DE TINE! NU DISPERA, DRAGUL NOSTRU COMPATRIOT!!
Sălăjan Maria și Gheorghe, 1 februarie 1996
București, România
Știm cu toții că nu-ți este deloc ușor acolo unde te afli, că poate uneori, ca orice om, te lași cuprins de disperare… Dar mai știm că nu ești un om oarecare, ci unul cu suflet ales, drept, puternic și curat. Așa te știm noi, de aici, de departe, dar trebuie să știi și tu că nu te-am uitat, că gândul și sufletul nostru este mereu acolo, cu tine, alături de tine.
I. Ionescu și alții, 24 ianuarie 1996
București, România
Casa noastră e mereu deschisă pentru voi și frații voștri întru suferință. Căci voi ne locuiți nu doar casele, ci și inimile.
Ioana Visalon, studentă la actorie, 24 decembrie 1993
