VIDEO „Să nu faci ca toți, să nu iei parte, să te opui prin simplul  fapt că îți cauți de treabă și îți faci lucrul onest. Dacă așa ar face toți, schimbarea s-ar întâmpla de la sine”. INTERVIU cu regizorul filmului „Varvara”, Anatol Durbală

Un nou film produs în R. Moldova rulează deja de câteva săptămâni în cinematografele din Chișinău. Pelicula „Varvara”, în regia lui Anatol Durbală, redă istoria unui om simplu care încearcă să nu se lase prins de sistemul corupt și lipsit de moralitate, este despre lupta individului împotriva sistemului.

Regizorul Anatol Durbală a vorbit în cadrul Podcast ZdCe despre realitățile sociale care l-au inspirat să facă acest film și despre dificultățile pe care le-a întâmpinat echipa de producție în procesul de realizare a unui film în R. Moldova.

— Filmul „Varvara” pare să fie un nou hit al cinematografiei din Republica Moldova, se rulează în rețelele de cinema din Chișinău. Este un film inspirat din realitățile noastre, putem recunoaște în aceste personaje oameni de lângă noi, combină drama cu umorul de bun simț. Cum l-ați prezenta Dumneavoastră, în calitate de regizor și cum i-ați îndemna pe cei care nu l-au văzut să meargă să-l vadă?

— Da, sunt personaje recogniscibile, pentru că acțiunea filmului se întâmplă astăzi, în Republica Moldova, în orașele, în suburbiile Chișinăului. Este vorba de un bărbat, un om mic, mic în sensul că nu are o funcție foarte înaltă, este un om ca foarte mulți alții, unul care lucrează la gaze, instalator de tot felul de contoare. Sunt sigur că cunoașteți oameni de genul ăsta. La fiecare dintre noi a sunat măcar o dată cineva la ușă ca să verifice țeava sau contorul. 

Este un om care încearcă să existe onest, sincer, adică este un om care spune lucrurilor pe nume, dar care nu se implică, nu este neapărat revoluționar, nu se bate cu nimeni, nu pornește controverse, discuții, lupte revoluționare ca să schimbe ceva. El doar încearcă să existe onest, sincer, după simțul lui interior, după felul cum a fost educat și crescut. Evident, lucrul acesta îi creează foarte multe impedimente în viață, pentru că nu e ca toată lumea, pentru că este o cioară albă, pentru că e ca o firimitură în pat, pentru că e ca cineva care nu se dă la brazdă.

Nu-i ca toți, și asta deranjează, și până la urmă, nu încape în societatea noastră care trăiește după alte, să le zic așa, „valori”, iar bunul simț, cumsecădenia, ce e bine și ce e rău, normalitatea a început să fie anormală. 

— Deci, dacă te poți înțelege cu unii dintre instalatori, atunci cu Sașa, personajul principal, e mai greu să te înțelegi atunci când vrei să faci ceva care nu e conform normelor și care ți-ar pune în pericol viața.

— Exact, doar că asta se referă nu doar la meseria lui, el e așa în general. Nu e o chestie care se referă doar la gaze.

— Ați spus prin alte interviuri că v-a venit ideea de a face acest film chiar într-un miez de noapte. Care este scânteia care se aprinde în mintea unui regizor și care îl face să decidă: „Uite, ăsta e următorul film pe care vreau să-l fac?”

— Da, acest film a pornit de la o secundă, de la un moment concret pe care eu îl țin minte foarte bine. Asta se întâmplă mai rar, de obicei, e așa o stare, acumulezi, ești în chinuri… Dar aici a fost ca o săgeată, ca o scânteie exactă, într-un moment foarte clar. Era trecut de miezul nopții, așa, între orele două și trei, spre dimineață deja. Noi, actorii, suntem bufnițe, suntem oameni care ne culcăm târziu și nu ne trezim devreme. În mare parte, nu sunt toți așa. Ei bine, am văzut pe rețelele de socializare o fotografie, o poză, pur și simplu o poză, urmată de foarte multe comentarii, cred că erau peste șase mii, care erau în diferite limbi – și în română, și în rusă, și în engleză, și în limbi pe care eu nu le puteam citi, nu le înțelegeam.

Când am văzut fotografia, pe mine m-a curentat cumva așa. M-am gândit: „Cine o fi făcut asta? Cine, în ce circumstanțe, cum s-a putut să se întâmple așa ceva?” Erau două țevi, nu știu dacă erau de gaz, probabil că erau de apă sau de altceva, care ieșeau din fețele a doi sfinți. 

— Imagine care se regăsește în film. 

— Da, se regăsește în film. Nu este mot-a-mot, bineînțeles, este cu totul altceva, dar de acolo a pornit. Eu m-am gândit că nu cred că aș putea face așa ceva, chiar să am ordin de la președintele țării. Nu mi s-ar da mâna. Și nu pentru că aș fi bisericos, religios, dar pentru că mi se pare neomenește. 

Și atunci am început să mă întreb, să mă gândesc, în ce circumstanțe sau în ce situații ar fi putut nimeri un om ca să fie nevoit să facă asta? Sau poate așa e felul lui de a fi? Ce fel de om este, pe ce pune preț în viața asta, ce s-a întâmplat acolo ca un om să facă o gaură, iată așa, într-așa o situație?

Și de aici au început să apară diverse personaje, am început să mă gândesc la acest personaj principal, despre care aveam frici atunci când scriam că este unul artificial. Mă întrebam: „Oare mai sunt așa oameni?” Culmea a fost că și pe parcursul lucrului, oamenii din echipă care se alăturau procesului și după premieră, majoritatea spectatorilor, majoritatea celor care au citit scenariul ziceau: „Asta e despre mine, eu sunt așa, eu tot sunt așa!” Bine, dacă toți suntem așa, cum, Dumnezeule, de-am creat și hrănim acest sistem și această viață, această orânduială a lucrurilor? 

— Spuneați că este o istorie a individului împotriva sistemului, care nu neapărat că merge împotrivă, dar nu vrea să fie ca acest sistem care nu întotdeauna este foarte sănătos. Personajul principal, într-adevăr, impresionează prin faptul că nu e o persoană cu studii superioare în drept sau cu traininguri în domeniul integrității, în domeniul anticorupție. El este un om care așa simte, că așa e corect să faci. Dar ce l-ar face să se revolte într-un mod mai hotărât?

— Probabil că asta e povestea unui alt film. Părerea mea este că, oricum, asta tot este o revoltă, această tăcere. Să nu faci ca toți, să nu iei parte, să te opui prin simplul fapt că îți cauți de treabă și îți faci lucrul onest. Dacă așa ar face toți, schimbarea s-ar întâmpla de la sine.  După părerea mea, tăcerea acestui om tot este o revoluție și este o revoltă a lui, el care încearcă să se opună, chiar dacă nu îndeamnă și pe alții să facă la fel și chiar dacă nu apelează la mijloace extreme, mitinguri, revolte, de genul celei de la 7 aprilie. 

Eu am intenționat să fac un film nu atât despre corupție. Corupția este o circumstanță în acest film. Filmul nu este despre corupție, ce face corupția, cum e corupția și ce să facem cu corupția. 

— Când discutam la telefon și vă invitam la acest interviu, ați și spus: „Eu nu am făcut un film despre corupție.” 

— Dar înțeleg foarte bine de ce este primit ca atare sau de ce este tratat așa. Totuși, problema sau esența acolo este de ordin moral și etic. E despre alegerea etică a unui om, peste care el n-a putut trece, e despre ce e bine și ce e rău. Vorbesc de spirit. Încolo am încercat eu să duc lucrurile și, repet, corupția nu este decât o circumstanță, pentru că sistemul nu este o mașinărie sau nu este un tractor, sau un tanc, sau o clădire. Sistemul tot noi îl creăm, îl hrănim și îl întruchipăm fiecare dintre noi, de cele mai multe ori – cu foarte bune intenții.

Toate celelalte personaje, inclusiv Sașa, tot reprezintă sistemul. Educatoarea de la grădiniță nu este un lup sau un cineva care încearcă să adune bani ca să își cumpere casă pe banii părinților. Sau preotul care vrea să fie cald în biserică. Adică, ce-i rău aici? Toată lumea are intenții bune, dar, din păcate, tot asta rezultă într-o lume întoarsă cu tălpile în sus. 

— Cum ați reușit să faceți filmările într-o biserică, în contextul în care filmul nu prezintă într-o lumină tocmai bună această instituție? 

— Nu sunt de acord cu asta, eu n-am intenționat asta. În general, acest film nu este despre credință. El este în esența credinței, dar lucrurile sunt mai sus decât atât. Și acest film, cu certitudine, nu este împotriva bisericii și împotriva credinței.

Mie mi-a plăcut foarte mult această metaforă vizuală cu icoana, pentru că film înseamnă întâi de toate imagine, după aia cuvânt, după aia muzică, după aia restul. După profunda mea convingere și nu doar a mea, aceasta e legea filmului – trebuie să vorbească întâi de toate imaginea. Și această imagine nu trebuie însoțită de cuvinte, pentru că niciun cuvânt nu poate spune mai mult decât ceea ce vezi. Și pentru că icoanele sunt în biserică, de aia a trebuit să fie această locație. 

— Am văzut că ați avut aprobarea Mitropolitului.

— Da, noi am făcut înțelegeri cu orice clădire și instituții unde am filmat. Noi am filmat în grădiniță, noi am filmat în spital și nu numai în unul. Noi cu administrațiile acestor spitale, acestor grădinițe, cu toții am discutat, am vorbit, am cerut învoire, inclusiv cu biserica.

Am făcut un demers la Mitropolie ca să ne învoiască, așa cum am făcut și la spital, și la grădiniță. Dar înțelegeam că biserica este un moment deosebit de sensibil. Am mers și am avut o discuție cu Mitropolitul. Eu personal am avut această discuție, în care i-am vorbit despre ce va fi filmul și îndeosebi i-am vorbit despre toate momentele sensibile, delicate. Nu le-am ascuns, dar dimpotrivă, le-am vorbit.

Și culmea, spre marea mea mirare, noi am fost înțeleși acolo, așa s-a spus: „Blagoslovesc!” Așa e limbajul. Ni s-a dat o hârtie și ni s-a spus că „atunci când o să alegeți locația, să ne spuneți” și lucrurile au decurs fără probleme. Nu mi s-a spus: „Da, dar să schimbați aia. Da, dar să nu arătați aia.”

Vă spun sincer, m-am dus cu mare îngrijorare acolo, credeam că o să înceapă discuții, că nu-i bine aia, că nu-i așa. E adevărat, au fost noduri în gât, au fost… Dar până la urmă, este un film despre o situație luată din viață, preotul tot este om, nu este sfânt, nu este din cer și s-a înțeles ideea principală că acest film nu este împotriva credinței. 

— Ce dificultăți ați întâmpinat la producerea filmului?

— Numai dificultăți am și întâmpinat. N-a curs nimic ca pe unt. Nimic n-a fost simplu. 

— Cum e să faci un film în R. Moldova? 

— Este o nebunie, este un act de eroism. Mai apar filme în R. Moldova și mă bucur că apar. Dar știu cât de greu este să duci în cinematografie o idee de la pix, de la visul ăla, noaptea, de la poza aia de pe internet până la premiera de pe ecran. La noi a durat aproape șase ani. Este foarte, foarte greu. 

Pentru că noi nu avem industrie de film. Da, în ultima vreme se fac pași serioși, pași cerți în dezvoltarea domeniului cinematografiei și asta este îmbucurător. Avem talente, lucrez la Academia de Arte, predau acolo de 20 și ceva de ani, știu că avem tineri capabili, care învață, știu, simt limbajul cinematografic, au ce spune. Dar știți, în film uneori e mai important să găsești o ladă, acum, în secunda asta, pe care să urce actorul ca tu să-l ai pe fundalul ăla, ca să-l poți filma, decât să spui filozofic esența filmului.

Și aceste lucruri te îneacă. Vorba unui mare regizor: „Filmul e gata, a rămas doar să-l filmăm.” Asta este o artă foarte scumpă, peste tot în lume este o artă scumpă. Camerele, obiectivele costă, numai că banii ăștia înseamnă una în Statele Unite și cu totul alta – pentru Republica Moldova. Și nu te întreabă nimeni ce scopuri nobile ai tu, setul de obiective costă atâtea mii de euro. Punct.

Și pe nimeni nu interesează că plouă, că nu-i descuiată biserica, că mașina a întârziat, că benzina e scumpă, că n-a semnat cineva o hârtie, timpul curge, banul se duce, este extrem de greu, mai ales pentru producători, să stăpânești acest proces și, culmea, să mai și faci artă. 

— Statul poate să ajute cumva?

— Bineînțeles, statul poate să ajute cu bani.

— Realitățile din R. Moldova oferă multe subiecte de film?

— Hollywood-ul are o trusă de instrumente mare, largă, iar subiectele trebuie să le pescuiești, să le cauți. Or, noi avem doar un ciocănaș și o șurubelniță, în schimb avem subiecte de film. Noi putem hrăni Hollywood-ul 15 ani cu subiecte de film. Haideți să ieșim în stradă, să mergem două intersecții și o să vedeți că găsim patru subiecte de film.

Dar, în R. Moldova rețea de distribuire nu este. Cea mai mare, cea mai complicată, cea mai grea întrebare pentru mine este: „Ai făcut un film. Ce faci cu el?”

— Va ajunge filmul „Varvara” și în fața unui public din străinătate, nu doar în Republica Moldova?

— Asta este o întrebare care e mai bine să fie pusă producătorului filmului, Sergiu Cumatrenco Jr., pentru că el este cel care diriguiește lucrurile la capitolul distribuirii. Dar eu primesc zeci de mesaje zilnic, în care cetățenii noștri mă întreabă: „Când va fi în Londra? Când va fi în Irlanda?”

Dar îmi scriu și oameni de la Ungheni, și de la Bălți. Însă rețea de distribuire nu există pur și simplu. Asta e, nu avem rețea de distribuire. Acum trebuie să iei un cearșaf sub braț și un ciocănaș, și cuișoare ca să-l bați în perete sau să-l legi între doi copaci, ca să arăți filmul în drum. Casele de cultură, cinematografele nu sunt. Ce facem cu filmul? L-am filmat, ne-am chinuit, statul a dat bani, noi am găsit bani, am căutat. Și? Nu-l putem duce la consumator. Măcar la noi, aici, nu mai vorbim de lumea întreagă. 

Și de asta spun că este act de eroism. Și sunt oameni care fac asta, care totuși răzbat cu filmele, pentru că răzbat. Iată, filmul „Carbon”, de exemplu, un film care a rupt gura târgului și a fost recent apreciat la TIFF (Transilvania International Film Festival, n. r.) ca cel mai popular film  și care rulează în prezent și în cinematografele din România. 

Acesta este efortul unor oameni. Din păcate, nu este rezultatul unui sistem bine pus la punct sau al unei industrii. Nu! Este pur și simplu efortul nebun, eroic al unor oameni, al unor inimi care se zbat, care dau banul din casa lor, îl iau de la gura copiilor lor, care nu dorm nopțile, care aleargă, caută. E un efort personal puternic ca asta să se întâmple. N-ar trebui să fie așa. Ar trebui să fie totul pus la punct și ar trebui să se întâmple normal. Nu extraordinar, doar normal. Până la normalitate, noi mai avem.

— Vă mulțumim pentru această discuție!