Principală  —  Interviuri   —   „S-ar putea să ne trezim…

„S-ar putea să ne trezim datori cu milioane pe care nu le-am cheltuit”

Interviu cu Vitalie Sprânceană, politolog, activist civic

— Cine e Vitalie Sprânceană? Cum te-ai descrie în câteva propoziţii?

— Mi-e greu să răspund la această întrebare. Nu pot să îmi ataşez neapărat o anumită tăbliţă. Am fost o vreme blogger, când erau doar vreo 20 de oameni care ţineau bloguri în Moldova. Nu pretindeam că sunt jurnalist, nici scriitor, dar pretindeam să ţin nişte însemnări pe internet, un fel de jurnal public. Pe urmă, a venit invazia aceasta de bloggeri, inclusiv plătiţi, şi am renunţat. Am zis că e prea mare munca de a construi şi de a spune ce fel de blogger sunt în comparaţie cu alţii.

— Eşti, totuşi, implicat în tot felul de proteste şi campanii. Te consideri activist?

— Eu nu sunt activist profesionist. Cred că sunt un om implicat, aşa mi-aş zice. În acelaşi timp, am câteva diplome de studii, care arată că aş fi politolog, am un masterat în filozofie, care nu neapărat mă face filozof. Sunt un intelectual implicat, cu foarte-foarte multe rezerve.

— Eşti deseori prezent la protestele din PMAN. Ce se întâmplă acolo, în opinia ta?

— Am fost la câteva mitinguri ale Platformei DA. Dincolo de ceea ce se vede pe scenă, de ceea ce se spune pe scenă, de opţiunile liderilor, care spun, mai nou, că vor să-şi facă partid, există fluvii de solidaritate şi de revoltă care alimentează protestul. Asta e partea foarte reală a protestului. Iniţial eram sceptic, urmărind declaraţiile liderilor. Din acest punct de vedere protestul e foarte plicticos, nişte oameni fac declaraţii cu mesaj repetat. Dar dacă mergi printre oameni, printre corturi, vezi o altă latură a acestor proteste. Am stat într-o zi lângă cortul în care se fac donaţii. Am văzut această solidaritate subterană, a întregii ţări. Pe lângă oameni care donează bani, am văzut medici care prestează ajutor medical gratuit, oamenii care aduc bunuri, care îşi donează timpul acestei mişcări. Cred că aceasta e descrierea solidarităţii, şi avem nevoie de solidaritate.

— Crezi că, devenind un nou partid, această mişcare de protest va deveni mai puternică sau se va „stinge”?

— Am puţină încredere în partidele politice, nu cred că partidele vor schimba ceva. Or, Moldova are puţine cazuri de acest fel. Nu ştiu dacă un partid e cea mai bună formă pentru a continua ghidarea protestelor. N-am nimic contra partidului, dacă nişte oameni au decis să intre în competiţia politică – e dreptul lor. Dar, reieşind din experienţa anterioară, nu cred decât că va fi un partid printre multe altele. N-am avut până acum în Moldova partide care să transforme societatea, de aceea cred că mişcarea ar avea un efect mai de durată.

— Una dintre campaniile curajoase pe care o menţii în Chişinău este „Cafeneaua Guguţă”, prin care soliciţi stoparea construirii unui hotel cu 16 etaje pe locul fostei cafenele. De ce un politolog-filosof se ia de piept cu nişte personaje politice foarte controversate, din spatele acestei construcţii?

— M-am apucat de cafeneaua „Guguţă” pentru că ţin foarte mult ca Chişinăul să aibă o grădină publică. Încă din anul 2012 mă preocupă apărarea locurilor publice, mai ales după ce un „băiat cu bani” a încercat să construiască o pizzerie pe Aleea Clasicilor. Acum, un alt „mare întreprinzător”, FinparInvest, vrea să facă un hotel în Grădina Publică „Ştefan cel Mare”. Mă interesează acel loc nu neapărat ca o parte a patrimoniului, ca acea cafenea sovietică să fie păstrată intactă. Mă interesează, de fapt, spaţiul public. Consider că această grădină publică este un loc extraordinar, pe care trebuie să-l păstrăm ca un spaţiu pietonal, unul dintre puţinele spaţii unde ne adunăm ca o societate, iar un hotel cu 16 etaje nu-şi are locul acolo.

Publicitate
Publicitate

De asemenea, sunt şi probleme la nivel de transparenţă decizională. Cum a ajuns acea bucată de pământ în proprietate privată? Când vorbim despre proteste la Cafeneaua „Guguţă”, nu vorbim despre cafenea, ci despre transparenţă, despre asumarea de către autorităţile publice locale a unui rol mai activ în apărarea proprietăţii publice. Conştientizăm că de foarte multe ori autorităţile publice nu se implică atunci când e nevoie şi nu acţionează în conformitate cu mandatul pe care l-am dat lor. Mandatul că tu eşti cel care reprezinţi cetăţenii şi interesul public, dar nu interesul privat al cuiva.

Bine ar fi dacă în locul cafenelei ar fi construit un muzeu al Chişinăului. Un muzeu în care oamenii ar vedea istoria oraşului, sau poate un centru de artă contemporană ori un punct de informare turistică.

— Alte obiective de acest gen urmăriţi?

— Urmăresc lucrurile care se întâmplă mai mult pe teme decât pe locuri. Mă interesează spaţiile verzi şi ceea ce se întâmplă cu ele. Mă interesează transparenţa, deoarece văd că la acest capitol suntem adesea puşi în situaţii în care deciziile sunt luate nu e clar cum şi undeva după cortină. Vedem cum unele persoane administrează, după bunul lor plac, proprietatea publică. De exemplu, se vorbeşte foarte mult de repararea unor străzi din capitală. Însă, eu nu am văzut nicăieri un concept despre cum ar trebui să arate un bulevard reconstruit, cum să arate reţelele electrice, zonele verzi. Nu ştim nimic nici despre creditul luat, despre rata dobânzii, nu ştim care sunt garanţiile. Am putea să ne trezim într-o zi că trebuie să rambursăm nişte credite de milioane de lei, bani pe care nu i-am cheltuit şi nici măcar nu ştim cum au fost cheltuiţi. Avem un deficit enorm la capitolul transparenţă.

— Ca să fii un om implicat actualmente în R. Moldova este destul de solicitant, pentru că sunt o mie de domenii şi de situaţii în care oamenii sensibili trebuie să se implice imediat. Care crezi că sunt primele priorităţi în care societatea civilă sau oamenii cu educaţie şi sentimente civice ar fi să se implice?

— Mi-e destul de dificil să stabilesc priorităţi pentru toată societatea. Probabil, prima ar fi un fel de necesitate de reinventare a solidarităţii şi, când vorbesc de solidaritate, mă gândesc nu la relaţiile existente, că nu-i nevoie să întărim relaţiile dintre cei bogaţi şi alţi bogaţi, pentru că ei oricum relaţionează bine. E nevoie să construim solidarităţi între oameni diferiţi, între cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci, între cei de o religie şi cei de altă religie, şi cei fără de religie, între cei care vorbesc o limbă şi cei care vorbesc o altă limbă ş.a.m.d. Cred că avem de muncit încă mult la reconstrucţia solidarităţii. Aş vrea să văd o naţiune solidară.

În al doilea rând, probabil, aş merge pe lucrurile mari care trebuie puse la loc. În cei 20 de ani s-au cumulat destule mecanisme prin care oamenii care sunt la putere se protejează, într-un fel, de oamenii pe care îi guvernează. Şi „Ziarul de Gardă” a făcut multe ca să descopere, să investigheze mecanismele prin care oamenii de la guvernare îşi protejează situaţia lor.

O altă prioritate ar fi echitatea şi justiţia socială. Noi vorbim foarte mult despre justiţie în sensul de dreptate juridică, în sensul de tratament echitabil în instanţă, de acces la drepturi. Mai există şi un alt înţeles, pe care-l cred foarte important: spiritul de echitate socială, de justiţie socială în sensul asigurării cel puţin a unui minim pentru fiecare cetăţean din R. Moldova. Ca să dau un exemplu, vorbind despre educaţie, eu fac parte dintr-o generaţie oarecum fericită, pentru că atunci când am mers la şcoală, toţi profesorii erau pe loc. Eu am avut un singur profesor care ne-a predat două discipline: profesorul de biologie a făcut şi educaţia fizică. Asta nu era straşnic deloc. Acum, din ceea ce cunosc eu, sunt profesori care predau câte cinci-şase discipline sau câte trei-patru, care sunt total nelegate între ele: limbă străină şi biologie, matematică şi limbă străină, matematică şi chimie. E un sistem care improvizează şi care acoperă nişte goluri ca în snoava ceea cu anteriul lui Arvinte – tăind de la poale ca să-şi pună la mânecă. Nu cred că această situaţie este justă. E vorba de echitate în sens generic – asigurarea pentru fiecare membru al societăţii cel puţin a unui nivel minim de confort, dincolo de politici de care avem nevoie în alte zone, ca stimularea fertilităţii, ajutorarea familiilor tinere, asigurarea unui minim de pensionare etc. Aici mă întorc la solidaritate, aş vrea să văd solidaritate şi între generaţii.

— Să trecem la educaţie. Ai analizat modul în care s-au perceput ultimele reforme şi eşti critic faţă de Ministerul Educaţiei şi faţă de posibilele succese ale fostei ministre Maia Sandu, deşi opinia publică o susţine foarte mult, probabil pentru incoruptibilitate, pentru că nu au existat semnale ca Maia Sandu să fi comis un act de corupţie în contextul în care toţi miniştrii anteriori au fost trataţi cu mai multe acuzaţii de corupţie. Ce nu a fost bine şi cum ar fi să fie o reformă eficientă?

— E o întrebare foarte complexă. Sectorul educaţiei îmi e mai aproape, pentru că am activat şi în calitate de lector universitar. Am urmărit încercările de a reforma acest sector. Au fost multiple. Da, sistemul educaţional din R. Moldova are nevoie de o reformă profundă. Nu cred că ar trebui să ne ascundem după deget. Dincolo de simpatii politice/simpatii personale, sistemul educaţional de la noi este ineficient, este greoi, absoarbe mulţi bani, dar într-un mod total ineficient, deci el trebuia reformat. Aici, apar nişte aspecte pe care le consider problematice şi, pe alocuri, ineficiente, incorecte, sau chiar injuste. Ce-a fost reforma aceasta în educaţie, demarată de Maia Sandu? Pe de o parte, la nivel retoric, o istorie despre optimizare, care mi se pare corectă până la un anumit punct, pentru că, într-adevăr, trebuiau optimizate nişte cheltuieli în sistemul educaţional, care trebuiau redirecţionate în alte domenii. Ca să exemplific, să nu mai investim în întreţinerea clădirilor, ci în oamenii de acolo, atât în cei care învaţă, cât şi în cei care predau, or nu trebuie să vorbesc despre nivelul de remunerare a profesorilor. Aici, însă, încep incoerenţele. Pe de o parte, această retorică despre optimizare. Pe de altă parte, stă mamutul acesta de Academie de Ştiinţe, de care nu se atinge nimeni şi care este unul dintre cei mai mari cheltuitori de bani, iar Maia Sandu cumva l-a evitat. Ceea ce-i reproşez, într-un fel, Maiei Sandu este că, din toate potenţialele locuri de intervenţie din sistemul educaţional, l-a ales pe cel mai năpăstuit, pe cel mai slab şi pe cel mai problematic – educaţia în zonele rurale, dar a lăsat, după cum ziceam, mamutul acesta de Academie de Ştiinţe. Aici e un aspect pe care îl consider incorect. Al doilea aspect ţine de altceva – insistenţa pe calitate. Mi se pare corect, deoarece elevul trebuie să obţină educaţie de calitate, pentru ca, ulterior, să poată decide în mod liber unde va merge. Vrea la universitate – merge, nu vrea – nu merge. Ce s-a întâmplat cu acest sistem? S-a pus un accent excesiv şi toate resursele Ministerului s-au îndreptat spre un segment al sistemului, care se cheamă monitorizarea ieşirii din sistem, adică BAC-ul. Noi monitorizăm examenele. Dintre toate modurile posibile de a monitoriza calitatea sistemului educaţional, s-a insistat pe aceasta – pe evaluare. Deci, noi la evaluare suntem foarte duri.

— Cred că anume la evaluare sistemul era cel mai corupt. Examenele se cumpărau.

— Ştiu că se cumpărau. Eu cred că s-a schimbat modul de evaluare şi nu se mai cumpără aşa. Şi de aici e normal să tragă concluzii şi cei de la primele etape, că o să ajungă acolo şi n-o să poată cumpăra examene.

Această reformă trebuie privită ca o parte de succes, dar nu prezentată ca întregul proces. Ajungem la paradoxul că măsurăm elevii cu aceeaşi grilă, cu aceleaşi criterii, ceea ce este şi firesc. Însă, procesul educaţional nu a fost just, nu a fost echitabil pentru toţi. Mai întâi trebuie să avem grijă ca toţi elevii să fi beneficiat de acelaşi nivel de instruire. Nu poţi să compari un copil care a avut un profesor care a predat 3 discipline cu unul care a avut câte un specialist la fiecare disciplină. Mi se pare incorect.

— Societatea a perceput reforma examenelor de BAC drept un atac la unul dintre cele mai corupte elemente din sistemul de învăţământ – cumpărarea examenelor de evaluare. Cât de mare crezi că este corupţia în învăţământ?

— Orice formă de corupţie din acest sistem este dăunătoare. Ea nu aduce niciun avantaj real, pe termen lung, nici pentru cel care corupe, nici pentru cel care este corupt. Corupţia este un fenomen complex, alimentat din mai multe fluvii subterane şi trebuie soluţionată prin abordări complexe. Această luptă pare una fără sfârşit. Putem lupta mereu, dar oricum să nu ajungem la capăt. Şi totuşi, putem ajunge la capăt prin abordări complexe: să mărim salariul profesorilor, să oferim o bază materială mai bună elevilor, să oferim mai multă claritate procesului educaţional – elevul să vadă, la începutul anului de studii, un Curriculum afişat public pe un site al instituţiei de învăţământ, ca să ştie ce se aşteaptă de la el, să ştie şi criteriile în baza cărora va fi evaluat. Or, avem încă mult de muncit la transparenţă şi remunerare.

Acum, vreau să remarc că nu am văzut un program de guvernare al noii ministre a Educaţiei. Nu ştiu care sunt priorităţile ministrei Corina Fusu. Mai mult, cu ceva timp în urmă am văzut un lucru hilar şi incoerent – ministra propune o reformă de evaluare a directorilor de şcoală, însă, în acelaşi timp, ne spune că mai întâi trebuie să studieze problema, apoi va răspunde la întrebările oamenilor. Pentru mine, acesta este un semnal că nu există o viziune clară a ceea ce urmează să fie făcut. Am văzut un fel de încercări de simulări de discuţii publice, dar mi se pare că nu există nici măcar minima deschidere care era la fostul Minister al Educaţiei, condus de Maia Sandu. Ceea ce înseamnă că avem un regres. Deşi nu eram de acord cu întregul pachet de reforme propus de Maia Sandu, totuşi acolo era clar ce se vrea şi se putea discuta. Acum am impresia că discutăm doar ce i se permite Corinei Fusu de la partid.

— Care ar fi prima solicitare pentru reformarea Academiei de Ştiinţe?

— Mi se pare nefiresc ca studentul să fie despărţit de acţiunile de cercetare, din anul întâi până în anul patru de facultate. Cercetarea trebuie adusă în universităţi nu pentru că avem ceva împotriva academicienilor, ci pentru că trebuie apropiată de tineri. Dacă, în studenţie, tinerii nu au contact cu cercetările, procesul de predare devine ineficient, învaţă doar teorie fără a o aplica. Nu văd rostul ca cercetarea să funcţioneze pe o planetă aparte de procesul de studii. Totodată, consider că Academia de Ştiinţe nu şi-a definit rolul ei în societatea modernă. Mi se pare şi mai regretabil atunci când văd că Academia alege să facă politică, şi nu ştiinţă.

— Este adevărat că te declari ateu?

— Da, chiar dacă provin dintr-o familie ortodoxă. Bunicul meu a mers la biserică toată viaţa şi eu spun asta cu mândrie. Bunică-mea şi maică-mea, la fel. Am mers şi eu deseori la biserica din sat. Când eram copil, maică-mea îmi dădea bani să iau lumânări ca să le aprind la biserică. Biserica era aproape de „Luminiţă”. Luam lumânări, apoi treceam pe la „Luminiţă”. Cărţile erau ieftine. Cumpăram o carte şi stăteam apoi la slujbă şi citeam. Apoi am înţeles că pot să stau acasă să citesc cărţi. Sunt ateu, dar accept credinţa oamenilor. Şi familia mea mă acceptă. Acum scriu teza de doctorat, legat de sociologia religiei. Am citit şi Biblia, şi Coranul, şi Tao, şi multe altele înainte să încep doctoratul. Sunt cărţi utile. Cred că e o lectură obligatorie, căci în viaţa unui om citit e mai puţin spaţiu de manipulare.

— Care e rolul Bisericii în societate?

— Trebuie să fie cel scris în Decalog şi în Predica de pe munte din Noul Testament. Rolul Bisericii încape pe o foaie A4. Dar ceea ce văd eu în ecuaţia putere-bani-popor e că Biserica e aliatul banului, în loc să fie avocatul celor săraci. Da, există credinţa, şi merită să susţinem adeziunea la aceste principii.

— Eşti feminist? Se pare că te regăseşti printre puţinii bărbaţi care susţin public egalitatea dintre femei şi bărbaţi.

— Nu pot spune că am fost feminist întotdeauna, consider şi sper că sunt un prieten al femeilor, sunt la început de cale. Atunci când vorbim de inegalitate de genuri, consider că aceste inegalităţi sunt infinit de multe, cred că sunt la etapa în care am înţeles şi încerc să mă schimb pe mine. Feminismul meu vine din necesitatea mea de echitate.

— Ai participat şi la marşurile LGBT, de ce crezi că societatea din R. Moldova e atât de reticentă la acceptarea drepturilor acestei categorii de cetăţeni?

— Am fost la multe marşuri, şi la cele ce ţin de drepturile LGBT, şi la cele pentru libertatea presei, şi la cele pentru alte drepturi şi libertăţi. E dorinţa mea de echitate. Suntem toţi oameni. Ce ţine de campaniile anti-LGBT, consider că e un proces deliberat. Constat că tocmai biserica construieşte acest mit, prezentându-l ca pe o ameninţare fundamentală. În lume s-au făcut sute de studii, au băgat miliarde, încercând să asocieze LGBT cu o genă criminală, cu alte rele, dar nu au reuşit. Pentru că nu există aşa ceva. Biserica vrea să se facă utilă în acest context. Ar trebui să lupte contra sărăciei, dar cine să lupte contra sărăciei, aceştia cu jeep-urile? Şi atunci îşi inventează fronturi, ca să canalizeze energia împotriva unui duşman inventat. La aceste marşuri sunt impresionat de sentimentul de mânie. Cred că am fi avut o lume infinit mai bună în R. Moldova dacă sentimentele acestea de ură ar fi îndreptate spre surse adevărate de rău, spre corupţie, spre intransparenţă, spre furt din bunurile publice.

— Din ce trăieşte politologul şi protestatarul Vitalie Sprânceană?

— Sunt membru al unei asociaţii neguvernamentale, sunt coordonator de proiect la Asociaţia Oberliht, mai sunt şi expert freelancer, scriu studii, redactez.

— Crezi că tinerii de azi pot rezista financiar şi economic acasă, în R. Moldova?

— Trebuie să recunosc statutul meu privilegiat, chiar dacă provin din mediul rural, dintr-o familie obişnuită, am avut noroc de studii bune, am învăţat limbi străine la profesori foarte buni, şi asta mi-a oferit mai multe şanse.

— Ce limbi vorbeşti în afară de română, rusă, engleză, franceză?

— Bulgară, germană, puţină italiană. Prin bulgară – am acces la limbile slave de sud, prin rusă-ucraineană – la cehă şi celelalte. Acum, în domeniul meu, sociologia, citesc în spaniolă şi portugheză. Am obţinut şi o bursă de cercetare în SUA. Mai am şi privilegiul de a fi conectat la nivel global, sunt un hibrid – lucrez şi trăiesc în R. Moldova şi lucrez şi trăiesc ca şi cetăţean global. Adică, fiind membru de ONG – trăiesc din granturi venite din străinătate, şi salariul îl primesc în euro. Joc concomitent pe două scene – locală şi globală. Sunt cetăţean global. Ca mine sunt destui în Moldova.

Pentru conformitate,  Alina Radu
Publicitate
Publicitate