„Erau interdicții, venea peste noi comunismul”. Interviu cu Silvia Hodorogea, jurnalistă culturală la Televiziunea Publică

Timp de 48 de ani, fiind jurnalistă culturală la Moldova 1, a realizat reportaje și interviuri cu valoroși scriitori și oameni de cultură din întreg arealul românesc: Grigore Vieru, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Eugen Simion, Adrian Păunescu, Igor Vieru, Maria Bieșu, Nicolae Sulac, Glebus Sainciuc, Valentina Rusu Ciobanu, Vladimir Beșleagă. A promovat valorile naționale, dar și adevărul despre limba și cultura românească.

— Cum e să muncești toată viața la un post de televiziune public, național?
— Trebuie să recunosc că sunt un om foarte, foarte fericit și împlinit, pentru că în acești ani, 48 la număr, am muncit în același loc, chiar dacă se spune că e bine să-ți schimbi odată la trei ani locul de muncă… Sunt aici, pentru că m-a preocupat acest domeniu, cultura. Cred că această instituție, așa cum este ea, mi-a oferit șansa ca, de-a lungul anilor, împreună cu alți colegi, să punem pe post subiecte din cultură.

— Dar cum a evoluat cultura în ultimii 30 de ani de Independență?
— Mi se pare că întotdeauna cultura a fost o Cenușăreasă, dar, dincolo de curajul, entuziasmul, dincolo de minunile pe care le-au realizat oamenii de cultură pe care i-am admirat și continui să-i admir, asta am simțit de-a lungul anilor și, probabil, nu aș fi muncit atâta timp în acest domeniu, dacă nu simțeam nevoia oamenilor de rând de cultură. În acest sens, nu s-au schimbat prea multe. Oamenii de rând întotdeauna au avut nevoie de cultură. Întotdeauna oamenii de cultură au creat, pe de-o parte, iar pe de altă parte, mereu au existat și există consumatori de cultură.

„Până la urmă, cultura îți oferă libertate pe lumea asta”

— Dar la ce îi ajută cultura omului de rând?
— Ca să poată respira, ca să-și poată curăța creierul de prostia umană, ca să se lumineze și să se simtă cu adevărat liber pentru că, până la urmă, cultura îți oferă libertate pe lumea asta.

— Deși suntem în pandemie, tu ai reușit să cutreieri mai multe sate în ultimii ani. Ce se întâmplă cu cultura în satele noastre?
— Luminițele de altădată nu mai există, bibliotecile, casele de cultură sunt pustii, dar acolo muncesc oameni extrem de dedicați, curajoși, inspirați. Am fost la Pădurea Domnească, la o tabără de creație a sculptorilor, am fost în satul lui Ion Ungureanu, unde a fost inaugurat primul bust în memoria marelui om de cultură și aici vreau să spun că, dacă mergem la cimitir, la mormântul lui Ungureanu, petrecut pe ultimul drum în cadrul unor funeralii naționale, constați că, la nivel național, lumea a uitat de marele nostru ministru și om de cultură. Am fost la Mana, în satul de baștină al lui Paul Goma. Pe casa lui nu s-a permis dezvelirea unei plăci comemorative, dar oamenii locului, dacă au dorit, au instalat placa în drum, vizavi de casa lui Goma. M-a impresionat foarte mult acest gest. Am trecut și pe la Casa Donici, unde muncesc muzeografi cu salarii derizorii, dar care întotdeauna sunt cu sufletul deschis. Tot în această pandemie am ajuns și în satul lui Victor Dumbrăveanu, acolo unde este și muzeul lui Liviu Damian. Acolo am văzut o casă de cultură primitoare, caldă, colective de dansatori, conduse de tineri coregrafi, copii care vin la repetiții, participă la concursuri. Dăunăzi, când aflasem și eu despre acordarea medaliei „Mihai Eminescu”, mi-a telefonat cineva despre care, cu vreo 30 de ani în urmă, am realizat un reportaj. Cineva din satul Pănășești, care mi-a amintit de acel reportaj și m-a felicitat cu prilejul distincției „Mihai Eminescu”. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că reporterii ar trebui să ajungă mai des pe la oamenii de la sate, acolo unde mai sunt povestitori interesanți, oameni care își mai amintesc povești sau cântece populare.

— Ar trebui sau nu cultura să fie finanțată de stat, în condițiile în care, pentru creație, oamenii de cultură au nevoie de toată libertatea. Nu ar crea acest episod un fel de dependență a culturii de politic, de stat?
— Greu de spus, deoarece fără finanțare instituțiile de cultură ar fi ca și fără oxigen. La noi, biletele la teatru, în sălile de concerte, la muzeu sau la operă, costă prețuri simbolice, chiar dacă oamenii deseori spun că nu își permit să-și ia bilete, pe când la baruri, restaurante sau alte distracții, prețurile li se par accesibile. Sigur că dacă instituțiile de stat oferă bani, acestea au și niște așteptări, înseamnă că își subordonează acești prestatori de servicii în cultură. Uneori oamenii mai bogați ajută la organizarea unor expoziții, deși nu sunt atât de mulți. Se pare că pentru ei e mai lesne să finanțeze vreun concurs de frumusețe sau altfel de distracții.

— Ești jurnalista care a discutat cu toți oamenii mari de cultură de la noi…
— Primele reportaje au fost din atelierele de creație ale lui Igor Vieru și Mihai Grecu – mari descoperiri pentru mine. Dintre toți oamenii de cultură, Ion și Doina Aldea-Teodorovici m-au marcat cel mai mult. În ultimii lor ani de viață am fost foarte aproape, am călătorit cu ei prin România, am fost la Băile Herculane, unde a fost realizat filmul „Dragostea ce mișcă sori și stele”, cu Doina și cu Ion. Le-am cunoscut zbuciumul, drumurile neoprite Chișinău-București-Chișinău, drumul pe care s-au și prăpădit… Dorința lor să facă Teatrul „Unirea”… Niște artiști adevărați. Ei retrăiau ceea ce cântau… Deseori mă gândesc cum ar fi ei astăzi, despre ce ar fi cântat și ce ne-ar fi spus.

Ori Maria Bieșu… Era o minunată. Foarte multă lume o critica că nu ar fi știut să vorbească, dar nimeni dintre cei care vorbeau frumos, corect, nu cânta atât de minunat. Și acum, dacă asculți ariile interpretate de voci din lumea întreagă, descoperi că Maria e mai profundă, că Maria simte mai adânc tot ce interpretează. A fost omul pe care l-am urmărit chiar și luptând pentru revenirea în spațiul nostru a Mitropoliei Basarabiei. Ea a cântat în corul de la Biserica Sfântul Nicolae, sub bagheta Nonei Borșevschi. Îmi amintesc zbaterea ei ca să organizeze festivalul „Invită Maria Bieșu”, prin anii ‘90. Zicea mereu că umblă cu mâna întinsă… Așa cât era ea de Maria Bieșu și era, chipurile, preferată de guverne și de marii oameni ai acestui stat, se zbuciuma, deoarece se confrunta cu multe probleme atunci când încerca să aducă la Chișinău cultură, să aducă oameni de valoare, mari interpreți, când încerca să facă la Chișinău un centru muzical important.

Grigore Vieru, un suflet mai sensibil, mai profund nu am mai întâlnit. Dincolo de toată frumusețea verbului său, îmi amintesc bine cum era atacat foarte dureros. De multe ori mă gândeam că nu va rezista. Odată, când realizam un reportaj la Vieru acasă, tocmai apăruse o antologie a poeziei de dragoste, de care era foarte mândru, am descoperit că avea în față fel de fel de medicamente. Gura lumii, răutatea lumii l-au făcut să sufere foarte mult. Îmi amintesc, era prieten cu Ion Ungureanu. Prin anii 2000, voiam să plec de la Televiziune, erau situații diverse, erau interdicții, venea peste noi comunismul… Voiam să plec, iar ei erau oamenii la opinia cărora țineam foarte mult. Ei m-au și încurajat să rămân, să lucrez în continuare, că lucrurile se vor schimba și că este extrem de important să facem ceea ce știm mai bine în această instituție, care este o tribună și ar trebui să fie o tribună pentru toți.

Acum îl avem, slavă Domnului, pe maestrul Eugen Doga, iubit și aplaudat pe numeroase scene din lume…

Îl avem pe Vladimir Beșleagă care, pentru mine, e un miracol, un argint viu. Chiar și în acești doi ani de pandemie, eu nu am văzut un om de cultură de la noi mai viu, mai curajos decât maestrul Beșleagă. Este prezent la toate evenimentele. Cunosc oameni de cultură, mult mai tineri, care se țin locului, pe când dl Beșleagă, cu cărțile sale, cu vorba, cu modelul său de a fi, cu al său curaj cred că a inspirat foarte multă lume.

— Nici tu nu te-ai oprit în această perioadă de pandemie…
— Da, am reflectat evenimente chiar și fiind bolnavă de COVID, fiind și foarte înfricoșată. Când nu puteam ajunge la filmări, mergea cameramanul, eu urmăream evenimentele online… Așa munceam… Așa am realizat, cu ajutorul Vioricăi Cucereanu, un reportaj de la expoziția maestrului Andrei Sârbu, precum și de la expoziția lui Tudor Zbârnea, vernisată la Muzeul de Arte. Chiar în pandemie, de la oamenii de cultură am învățat că nu ne putem opri. Am învățat că nu trebuie să cedezi, că trebuie să mergi înainte în pofida tuturor obstacolelor.

— Dar care sunt reportajele, evenimentele care ți-au marcat munca de jurnalistă?
— M-au marcat protestele noastre împotriva cenzurii, pentru libertatea de exprimare, pentru o instituție cu-adevărat publică. M-a durut mult despărțirea atunci, dar și mai devreme, de prieteni, colegi, jurnaliști profesioniști care au fost goniți de la TVM. Asemenea prieteni nu am mai avut, iar acea durere persistă…

Un reportaj de neuitat este cel de la Primul Pod de Flori de la Sculeni, povestea unei familii despărțite de sârma ghimpată, care participa, vedea înmormântarea părinților de pe alt mal al Prutului. Am plâns atunci, încât operatorul, care era vorbitor de limbă rusă, a zis că am umplut apa Prutului cu lacrimile mele.

M-am simțit foarte apropiată de familia lui Glebus Sainciuc și a Valentinei Rusu Ciobanu, am fost în casa lor de multe ori la reportaje, dar am avut norocul și să pozez pentru un portret realizat de Glebus Sainciuc. I-am admirat pentru noblețea sufletelor, pentru harul divin, pentru cunoștințele și dragostea lor pentru Chișinău. Maestrul Sainciuc a fost primul care mi-a vorbit despre marea cântăreață Maria Cebotari, despre faptul că sora pictorului a cântat împreună cu Maria Cebotari în Corul bisericesc. M-am simțit apropiată și de alți oameni de cultură, i-am respectat, admirat, m-am bucurat și eu de prețuirea și prietenia lor.

— Cum a fost să transmiți reportaje despre cultura românească, atunci când era interzis?

— Când erau interdicții, nu se transmitea, dar oricum realizam reportaje despre oameni valoroși, despre pictori. Chiar și când a început deschiderea, interdicțiile mai erau…

Îmi amintesc despre aniversarea a 60-a de la nașterea lui Grigore Vieru… L-am sărbătorit aici, la Chișinău, dar am plecat și la București, unde împreună cu Vicu Bucătaru am filmat evenimentul organizat la Cercul Militar. Era o manifestare extraordinară. Realizasem multe interviuri. Am revenit, o zi întreagă am descifrat, am ales cele mai relevante momente și am prezentat reportajul despre cum a fost sărbătorit Grigore Vieru la București. „Băgătorii de seamă” din redacție au contactat imediat șefii instituției… Era atâta muncă, atâta frumusețe în reportaj… Șefii au vizionat și m-au întrebat: dar dacă va fi sărbătorit și la Alba Iulia, și în alte părți, noi trebuie să punem pe post reportaje de peste tot? Am încercat să argumentez, să insist, să demonstrez, dar categoric nu a fost acceptat. La moartea lui Grigore Vieru veniseră multă lume, inclusiv prieteni de-ai lui Vieru. În reportaj era cu un vorbitor mai mult din România decât din R.Moldova. Au numărat și au insistat să fie măcar egali ca număr.

— Ar fi fost posibilă renașterea națională fără cultură?
— În niciun caz. Acolo, la Casa Scriitorilor, aici, pe Aleea Clasicilor, la Valea Morilor, la acele reuniuni erau oamenii de cultură. Curajul lor, pe alocuri și frica lor erau mobilizatoare… Ei au început totul, ei au spus adevărul despre limbă, despre cine suntem noi.

„Dacă vorbeam despre Eminescu, trebuia să ne referim doar la poezia sa de dragoste, nu și la cea politică”

— Apropo, ne-am întâlnit pentru acest dialog pe Aleea Clasicilor. Care a fost cel mai spectaculos reportaj realizat de tine aici?
— Probabil, cele despre reuniunile din perioada Mișcării de Eliberare Națională. Multe relatări din acea vreme erau interzise și trebuia să lupți ca să fie puse pe post. Au fost timpuri când eram obligați să spunem adevărul doar pe jumătate. Dacă vorbeam despre Eminescu, trebuia să ne referim doar la poezia sa de dragoste, nu și la cea politică. Trebuiau evitate pledoariile sale pentru limba română, pentru poporul român și pentru tot ce este românesc.

— Dacă ar fi să realizezi un interviu cu Eminescu, ce l-ai întreba?

— Ce l-aș întreba pe Eminescu? În primul rând, i-aș spune că întotdeauna mi-a părut rău că a fost atât de nefericit. De ce a avut prieteni care, în cele mai dificile momente, nu i-au acordat susținerea de care avea mare nevoie? Cum a ajuns să moară într-o sărăcie greu de imaginat? El, care ne-a lăsat nouă un tezaur de frumusețe și de înțelepciune? Nimeni nu a mai scris și, probabil, nu va mai scrie așa, deși unii susțin că nici nu e nevoie de astfel de poezie, chiar dacă creația lui Eminescu e cea care ne definește pe noi.

— Ai documentat cultura, pe când o carte din culisele vieții culturale, tu fiind un biograf al culturii?..

— Mai multă lume mă întreabă asta. Cred că ar fi interesant să las totul și să încep să redau tot ce am cunoscut, hăulind prin acest univers al culturii naționale de pe ambele maluri ale Prutului. Îmi amintesc cum, împreună cu Ion și Doina, am ajuns la Adrian Păunescu, după care la Marin Sorescu, care a fost o mare descoperire pentru mine. Îmi amintesc, despre Marin Sorescu nu cunoșteam prea multe. Văzusem o singură carte, „Poezii alese de cenzură”. Versurile din acea carte mă impresionaseră foarte mult… După interviu, Sorescu mi-a oferit cel mai interesant și cel mai neașteptat autograf. Am fost jurnalista care prima a urcat și am filmat la mansardă, acolo unde, puțini cunosc, Marin Sorescu picta. Am realizat o emisiune întreagă, care a fost demagnetizată în scurt timp. Ce să zic, cu majoritatea oamenilor de cultură cu care am comunicat am fost pe aceeași linie de simțire.

„Cunoșteam totul despre acea casă, cunoșteam unde se află fiecare obiect, icoană, cuptor, sobă, masă, le cunoșteam din povestirile mămicăi”

Silvia Hodorogea s-a născut pe 22 februarie 1952, în satul Dereneu, raionul Călărași. Este numită „Mesagera culturii” la postul de televiziune Moldova 1, unde muncește din 1974, imediat după absolvirea USM. Este Maestru în Artă. În anul 2015 a fost premiată în cadrul Galei Uniunii Teatrale din Moldova, învrednicindu-se de Premiul pentru o cronică TV. În 2022, a fost decorată cu Medalia „Mihai Eminescu”.

— Ai lucrat o viață în televiziune… Ai reușit să filmezi vreun dialog sau vreun monolog al părinților tăi?

— Nu am reușit… Trăiesc cu amintirea despre ei – cea care prevalează peste toate, dincolo de marea dragoste care au avut-o pentru noi. De la ei am moștenit dragostea pentru frumos. Ambii mei părinți cântau, citeau. Dincolo de dragostea și mândria cu care ne-au crescut și ne-au urmărit pașii prin viață, am fost și sunt impresionată de suferința lor legată de despărțirea de locurile natale. Părinții lor, fiind deportați, duși departe, s-au despărțit și ei de satele lor, mămica – de Otaci, Rezina, tăticul – de Slobozia-Hodorogea, Orhei, ajungând la Dereneu, Călărași, unde au fost profesori. Îmi amintesc un reportaj de la Otaci, realizat după anii ‘90, când se permitea, despre casa în care nu am fost niciodată. Cunoșteam totul despre acea casă, cunoșteam unde se află fiecare obiect, icoană, cuptor, sobă, masă, le cunoșteam din povestirile mămicăi. Eu nu am intrat în casă, pentru că oamenii de acolo considerau că dacă intrăm, vom dori ceva. Ne-am plimbat în jurul casei, am văzut nucul copilăriei mamei mele – rămăsese un singur nuc, bătrân. Astea sunt amintirile. Da, și vorbele mămicăi, înainte de a fi internată la terapie intensivă: „Silvica, mai spune-mi ceva”. Era la două săptămâni de la moartea Doinei și a lui Ion și eu eram bolnavă. De atunci îmi sună în memorie vorbele mamei. Desprinderea de rădăcini i-a durut o viață, chiar dacă au îndrăgit și au făcut foarte multe lucruri frumoase pentru Dereneu. Tăticu’ s-a zbuciumat pentru școala care este și acum, dar pentru care, din păcate, nu mai sunt copii. Tăticu’ era învățător de geografie. Scria peste tot și cerea puieți, semințe, arbuști din toate părțile fostei URSS. Era o frumusețe în curtea școlii.

— Nu ai reușit să documentezi viețile părinților, dar nici ale copiilor, recunoști chiar tu… Înseamnă oare asta că munca de jurnaliști ne dă foarte multe, dar ne și ia, ne mănâncă timpul pe care l-am fi putut dedica celor apropiaţi?

— Da, foarte mult timp ne ia. M-am străduit să reușesc mai multe pentru ai mei, dar… Dacă vrei să reușești, ai nevoie de multă consacrare, telefoane, lecturi, documentare. Da, trebuia să fim mai aproape de cei dragi, dar atât eu, cât și soțul meu, tot jurnalist, am fost pasionați de muncă. Cred că ambii avem mare noroc unul de altul, nu știu dacă altcineva ne-ar fi suportat. Îmi amintesc eforturile lui Sandu, când încerca să facă un post de radio cu adevărat public, național.

— Ce pierd și ce câștigă copiii din familii de jurnaliști?
— Au pierdut mult din timpul pe care noi ar fi trebuit să li-l dedicăm, dar au câștigat, probabil, viziunea despre pasiunea cu care ar trebui să-și facă munca, viziunea despre atitudine, despre încăpățânarea de a merge înainte, chiar și atunci când nu este totul bine.

— Ce nu ai schimba pentru nimic în lume din viața ta?
— Familia, demnitatea, prietenii și libertatea… Voi la ce vă mai gândiți?

Au dialogat Alina Radu și Aneta Grosu