Supa Elenei

„Casa Aşchiuţă” se află chiar vizavi de Liceul „Prometeu” (clasele primare – n.r). Primul care m-a întâmpinat în curtea „Casei Aşchiuţă” era „Jhony”, aşa cum scrie pe cuşca vopsită cu roşu, sau Cuzea, cum a fost poreclit câinele legat lângă un copac de la gard. În curte nu am zărit niciun copil, după cum îmi imaginasem înainte de a intra.

Am bătut la mai multe uşi, ajungând la bucătăria centrului, unde am găsit doar două pisici lingându-se pe bot – una albă şi alta neagră, cu acelaşi nume „Baghira”. De la o uşă la alta am ajuns în încăperea unde vreo şase micuţi îşi pregăteau temele pentru acasă. Ionel scria cu grijă al patrulea rând de litera „C”. Are 9 ani, dar a mers în clasa întâi abia în acest an. „Îmi place la şcoală”, mi-a spus fără să îl întreb. Probabil, ştie că fiecare străin îl întreabă acelaşi lucru: „Îţi place la şcoală?”.

M-a privit cuminte, apoi şi-a continuat treaba fără să îmi spună prea multe despre el. Vasile, de aceeaşi vârstă, îi arătă caietul său lui Mircea şi se întreabă reciproc dacă celălalt mai are mult până termină. Rând pe rând, discutând cu fiecare câte puţin, am ajuns să o cunosc pe Elena. Stătea cuminte la masa ei de lucru. Avea un caiet îngrijit, iar toate obiectele de pe masa ei erau bine puse la punct. Fata are 10 ani şi este cea mai mare de la „Casa Aşchiuţă”. Probabil, şi cea mai sociabilă dintre toţi cei 15 micuţi care se află acum acolo.

„De-a reporterul”

Încerc să aflu cum a ajuns la „Casa Aşchiuţă”. „M-a adus o femeie de la noi. Era la Primărie şi cu un domn”, urmează răspunsul Elenei. „Mama trebuia să vină joi, dar pe noi ne-au adus marţi”, mai spune Elena, făcând referire că mama sa s-ar fi putut afla în acea perioadă la Moscova. O întreb şi despre celălalt părinte. „Tata e îndepărtat, s-a dus în ţara lui”, îmi mai spune fata. Tatăl său într-adevăr „s-a dus în ţara lui”, un stat din Asia Mijlocie, lasând-o împreună cu trei fraţi mai mici. „Îmi place aici. Acasă doare capul, pentru că fraţii mei răcănesc”, mai explică fata, gesticulând la fel ca un matur şi încercând să îmi explice problema sa.

Tot ea mă conduce şi la celălalt grup de copii – vreo zece micuţi care abia s-au trezit şi încearcă să se îmbrace singuri. Dorm cu toţii într-o cameră şi au grijă unul de altul. Deşi cel mai mic are aproximativ 2 ani, mă priveşte atent din braţele educătoarei. Simţea că sunt o străină cu un aparat de fotografiat în gât şi cu un dictafon în mână. Carolina şi Tatiana nu au stat prea mult pe gânduri. Mi-au luat dictafonul ca să-l examineze şi să se joace „de-a reporterul”. Iurie îmi trăgea aparatul de fotografiat de la gât ca să înţeleagă de ce este atât de mare. Alţi câţiva mă trăgeau de mânecă să-i ajut să se încalţe, ca să iasă la scrânciobul din curte. Daniela a ieşit afară fără vestă, iar Elena, fiind cea mai mare, o întoarce în încăpere ca să o certe ca o mamă grijulie şi să o ajute să îşi pună căciula pe cap.

Şi soră, şi mamă, şi dădacă

Elena într-adevăr este ca o mamă şi o soră pentru toţi. Despre asta ne-a vorbit şi Tudor Sâtnic, directorul „Casei Aşchiuţă”, sau dl profesor, cum mai este numit de angajaţii centrului.

„La doar zece ani, este şi soră, şi mamă, şi dădacă”, ne spune el. „Nu demult ne-a povestit cum făcea mâncare. „Nu cred”, am spus eu. „Arată”. A făcut o supă gustoasă, exact aşa cum face o gospodină de casă”, ne-a mai spus Tudor Sâtnic. Elena gătea pentru dânsa şi pentru cei trei fraţi ai săi. Uneori venea şi unchiul în grija căruia i-a lăsat mama.

Auzind că va face supă pentru cei 15 copii de la centru, iniţial s-a cam blocat, apoi a spus ferm: „Mă razbiresc” (mă descurc – n.r.). „Aşa a înmulţit proporţia pe care o făcea acasă la patru”, ne spune Tudor Sâtnic despre supa Elenei.
Tot ea, la început de septembrie, a mers la un spectacol de balet împreună cu responsabilii centrului. „I-am explicat unde mergem şi ce înseamnă baletul. A fost atentă pe tot parcursul spectacolului, iar apoi, ieşind din sală, mi-a explicat ea despre ce a fost vorba. S-a purtat atât de demn şi frumos! „Mulţumesc” şi „Bună ziua” la tot pasul. Absoarbe tot ce este bun”, mai spune Tudor Sâtnic.

Dl profesor a menţionat-o de câteva ori pe Elena ca fiind un copil deosebit. Potrivit lui, se întâmplă rar ca copiii abandonaţi de părinţi să aibă şi un anumit nivel de cultură. De multe ori aceştia se întorc de unde au venit.

Timpul să meargă acasă

„Casa Aşchiuţă”, fondată în 1995, este, de fapt, primul centru de plasament nestatal din R. Moldova.

„Pe atunci casele-internat statale erau la fel ca şi astăzi, cu scopul de a ţine copilul până la 18 ani”, explică Tudor Sâtnic. „Noi însă, de la bun început, am avut scopul de a-i găsi copilului o familie. Prin 2000 au apărut mai multe centre de plasament, dar „Casa Aşchiuţă” a rămas singura organizaţie care nu avea un termen fix care să spună cât ar trebui un copil să se afle în plasament”, mai explică el.

„Acum trei ani însă, am pierdut doi copii care s-au aflat la „Casa Aşchiuţă” încă din 1995. Întâi fratele a abandonat instituţia, apoi şi sora, deşi ambii erau copii foarte buni”, mai spune dl profesor.

Tudor Sâtnic are şi explicaţia: „Oricât de bună ar fi instituţia, aceasta oricum afectează grav personalitatea copilului”. De la întâmplarea de acum trei ani, „Casa Aşchiuţă” şi-a schimbat statutul, devenind centru de urgenţă, unde copilul poate sta nu mai mult de şase luni. Jumătate de an este perioada în care micuţii se resocializează şi sunt trataţi de diverse boli cu care ajung la centru.

„Dacă în şase luni nu găsim o familie pentru copil, acesta este transferat în una dintre cele şapte case de tip familial, unde se găsesc 30 de micuţi”, mai spune Tudor Sâtnic.

Am ieşit de la „Casa Aşchiuţă” lăsând fetele în scrânciob, iar băieţii luaţi la întrecere pe micile lor biciclete. Mi-au făcut cu toţii din mână, iar cei care pot vorbi mi-au spus să mai trec pe la ei. Ieşind pe poarta centrului, nu am putut să nu observ că la Liceul „Prometeu” erau parcate mai multe automobile scumpe. Micuţii de peste drum terminaseră orele şi era timpul să meargă acasă.

Anastasia NANI