Principală  —  Blog  —  Diaspora   —   „Nu se întreba nimeni ce…

„Nu se întreba nimeni ce fac copiii în întuneric, când mintea lor abia începe să prindă aripi”

Adesea mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă, în urmă cu 18 ani, părinţii nu ar fi decis să emigreze în Irlanda. Mă regăseam oare şi eu printre cetăţenii în devenire, care continuă să emigreze? Sau, poate eram printre tinerii indiferenţi de tot ce se întâmplă în jur? Ori printre oameni disperaţi, gata să-şi vândă integritatea, mergând cu steaguri roşii la marşuri plătite?

Aş fi avut oare acasă parte de educaţia pe care o am acum în Irlanda? ?Aş fi preferat cariera în drept, pe care aici am ales-o cu îndrăzneală, încredere şi susţinere din partea profesioniştilor? Aş fi putut accesa măcar una dintre oportunităţile pe care le-am avut aici? Întrebări fără răspuns.

Au trecut ani de când familia mea a ales între dor de vatră şi viitor prosper, cu accesul la o educaţie corectă, care să ne ajute în viitor să ne potolim dorul şi să ne asigurăm singuri.

Îmi amintesc numeroase experienţe frumoase, trăite aici, experienţe ce m-au format ca persoană integră. Una dintre acestea e din anul trecut, când am avut şansa s-o întâlnesc pe Judit Polgar, cea mai bună femeie la şah din istoria lumii. Părinţii lui Judit, în special tatăl său, au decis să le ofere toată educaţia şi instruirea surorilor Polgar acasă şi, astfel, să-şi confirme teza în psihologie, precum că geniile nu se nasc, ci sunt create printr-un sistem corect. Aşa a şi fost. Când cele trei surori au ajuns campioane internaţionale, lucru rar întâlnit printre femei, dat fiind faptul că şahul era considerat un sport pentru bărbaţi. Până a obţine întâietatea în faţa celebrului Gari Kasparov, acesta a vorbit despre Judit, spunând intr-un interviu, că joacă bine, dar că pune la îndoială faptul că va avea mult succes în competiţie cu bărbaţii.

Vă veţi întreba, probabil, de ce povestesc această istorioară. E simplu. Când eram mică, la casa părintească din satul Holercani se deconecta lumina, la fel ca prin toate satele din Moldova. Atunci, nu se întreba nimeni ce fac copiii serile în întuneric, când mintea lor abia începe să prindă aripi. Cu ce se ocupă? Părinţii mei s-au gândit atunci că nu vor putea culege lumină, dacă vor semăna întuneric în noi. Şi au început să ne lumineze serile cu lumânări şi joc de şah. Jucam cu fratele meu, făceam concursuri cu părinţii. Atât a fost.

Peste ani, în Irlanda, la Dublin, fiind studentă la Univerisity College Dublin (UCD), mi s-a oferit şansa să conduc clubul de şah al universităţii. Judit a acceptat invitaţia noastră, a studenţilor, refuzând chiar şi banii pentru participare. Adresându-se nouă, ea a povestit câte oportunităţi a avut graţie ocupaţiei ei şi cât de bucuroasă e să împartă cu noi din cunoştinţe şi experienţă.

Astfel, la UCD, au fost invitaţi mulţi academicieni, scriitori, spotivi, celebrităţi din diverse domenii. Studenţii sunt susţinuţi financiar de stat şi de universitate ca să-şi invite eroii, să se inspire, să înveţe de la ei. Dacă aş putea să aduc un singur lucru în Moldova, ar fi simplu: şansa oportunităţilor. Cred că orice faptă minoră de corupţie şi de nepotism distruge oportunităţile altora, care, la rândul lor, pot crea oportunităţi mai departe, astfel crescând nivelul de educaţie al societăţii.

Mariana VERDEŞ, Irlanda