Cu brațele larg deschise
E destul de greu, de la distanță, să pui pixul pe foaie sau degetele pe tastatură şi să scrii un text despre Moldova, care nu ar fi la fel de depresiv precum situația de acasă. Oricum, îmi propun să fac o încercare. Cred că nu-i nimic mai unic şi mai frumos decât relațiile dintre cei plecați din Moldova, care se cunosc peste hotare. Regulile de socializare parcă dispar, când doi oameni află unul despre altul că sunt din Moldova.
Transferul de la străinătate până la atmosfera întâlnirilor de acasă, la un ceai sau la un pahar de vin cu plăcinte, e foarte simplu, cum ar fi o alunecare în jos pe gheață. De mic copil am observat astfel de legături între părinții mei și alți moldoveni imigrați în Irlanda. Acum, când stau şi îmi reamintesc, erau rare momentele în care să fi fost doar eu, fratele, mama și tata în casă, fără vreun musafir pe canapea.
Într-o iarnă, friguroasă și cu tare multă zăpadă în Irlanda, venise tata de la muncă târziu, ca de obicei, dar cu încă două persoane și un bebeluș de câteva săptămâni, care tot erau din Moldova. Se cunoscuseră întâmplător – familia arenda casa de la agenția pentru care tata lucra și li se stricase încălzirea. Tata i-a invitat să stea la noi până vor repara încălzirea. Peste puțin timp, părinții mei le-au botezat băiețelul și apoi următorii doi copii.
O situație asemănătoare a avut-o și mama, când întâmplător a cunoscut o doamnă în avion, zburând de la Chișinău la Dublin. Doamna tot era profesoară, venea în Irlanda la o conferință. De la aeroport, mama i-a deschis larg uşa la noi, unde a stat cât a avut nevoie. Sigur că mama, ca de obicei, și-a asumat rolul de ghid cât timp femeia a stat la noi, în Irlanda. Alte dăți, au trecut pe la noi și mulți musafiri care erau cunoscuți din satul nostru de baștină – Holercani sau prieteni de-ai prietenilor, care aici, la distanță, deveneau o rudă apropriată și pentru noi.
La rândul meu, și eu am întâlnit moldoveni care pe mine m-au tratat cu atitudine specifică – „de-a noastră”. La magazinul local, de exemplu, de ceva timp, la masa de mezeluri lucra un băiat din Moldova. Ne-am dat seama repede că venim din același loc de pe pâmânt. Apoi, de fiecare dată când treceam prin magazin discutam de parcă ne știam de ani buni și deseori insista să folosească cardul lui de reduceri.
O situație similară am avut-o și la Şcoala de Drept. În cafeneaua de la universitate lucra un compatriot, care refuza să ia plata la fiecare a doua cafea. Consider că masteratul în drept îmi aparține atât mie, cât și lui.
Nu cred că aceste întâmplări aveau să aibă loc în Moldova. Totodată, nu cred că în Irlanda puteau avea loc asemenea întâmplări, dacă persoanele cunoscute nu erau din Moldova. E o legătură distinctivă, care nu respectă vreo regulă a codului socializării. În cazul nostru, instinctul de a fi prudent atunci când aduci un străin în casă parcă dispare. Nu pot explica de ce anume aşa se tratează reciproc moldovenii când ajung peste hotare. Poate că distanța face oamenii mai buni, sau poate că e surpriza pe care o primești întâlnind un alt moldovean la o distanță mare, sau poate că e înțelegerea că acest om are aceleași interese ca și tine, că și lui îi place vinul, că și lui îi plac plăcintele.
Orice explicație ar fi, am întâlnit prea multe cazuri care demonstrează că suntem și noi un popor bun, plin de stimă și respect față de conaționalii noștri. Doar una nu înțeleg, de ce nu avem același respect unul față de altul când suntem acasă? De ce trebuie să parcurgem mii de km ca acest sentiment de bunătate să se trezească?
