Cel mai greu

Atunci când pleci, cu bagajele împachetate în faţa uşii, nu ştii nicicând ce te aşteaptă. Ţi s-a spus de multe ori că e greu, nici urmă de câini cu colaci în coadă. Dar pleci oricum, pentru că ştii că mai rău decât i-a fost tatălui tău la Moscova în anii ‘90 n-are cum să fie. Nu ştii prea multe detalii despre ce făcea el acolo. Lucra în construcţii. Ţii minte doar că aveaţi ceva mai mulţi bani şi jucării de pluş, pe care le cumpăra mereu în tren, în drum spre casă. Nici nu ţi-a povestit prea multe. Întrebările despre cum era acolo rămâneau de multe ori fără răspuns şi uneori tăcerea te poate speria mai ceva ca toate poveştile de groază.

Totuşi, decizi să pleci. Ştii sigur că într-o ţară nouă, ca într-o altă lume, te pândeşte greul de undeva, dar niciodată nu ştii când anume îţi va sări în spate. În acelaşi timp, nu eşti singur, au mai plecat şi alţii şi pleacă în continuare. E înspăimântător şi interesant la început, dar odată cu trecerea anilor îţi dai seama unde se află exact acel greu. El stă ascuns în lumea pe care o pierzi. De fiecare dată când revii acasă, lucrurile nu mai sunt aşa cum le-ai lăsat, oamenii tot mai puţini şi tot mai diferiţi de ultima dată când i-ai văzut.

Astfel, tot ce însemna viaţa ta până acum, familie, prieteni, amintiri, se extinde ca o pânză de păianjen infinită prin toate colţurile lumii, iar tu încerci cu greu să ţii în frâu toate aceste fire invizibile care te leagă de alţi oameni.

***

E aproape de prost gust deja să scrii mesaje de „La mulţi ani!” pe peretele de Facebook al prietenilor apropiaţi. Simţi nevoia să le scrii un mesaj lung şi frumos în privat, poate un mesaj vocal sau chiar un video, dacă nu v-aţi văzut de mult. La distanţă, afecţiunea se măsoară în numărul orelor petrecute pe Skype, în galaxia de mesaje trimise la fusuri orare diferite şi în momentele în care ai traversat tot oraşul ca să trimiţi un pachet pentru cei de acasă. Astfel trec zile de naştere, nunţi şi botezuri, Paştele, Crăciunul şi Anul Nou. Uneori te ajunge la os, îţi cumperi un bilet la avion şi revii, dar e tot mai greu să numeşti ceea ce găseşti „acasă”. Tot mai puţini, tot mai împrăştiaţi prin lume. Şi atunci te cuprinde un sentiment acut de nedreptate. Pentru că într-o ţară în care oamenii ar fi avut şansa, dacă nu la împlinirea visurilor, măcar la un trai decent, am fi fost toţi alături în momentele importante. Ne-am fi bucurat şi am fi plâns împreună. Am fi fost o familie, un grup de prieteni care se adună, povestesc şi râd, la fel ca în reclame. Dar în realitate suntem fiecare singur într-o mulţime şi încercăm din răsputeri să facem să încapă două lumi paralele într-o singură viaţă de om.

Anastasia Condruc, Spania