Basarabia merită mult mai mult

Calea Basarabiei este presărată cu multe riduri şi ochi blânzi. Calea Basarabiei este povestea oamenilor buni, a oamenilor puternici, a oamenilor umili, a oamenilor copilăriei noastre. Într-o lume a viselor trecute, Calea Basarabiei este esenţa copilăriei noastre, a oamenilor de suflet aşezaţi la aceeaşi masă, sub un nuc bătrân. Este amintirea unui loc în care bunicii îşi cresc nepoţii prin vorbe domoale şi înţelepciune trecută prin decenii de greutăţi, mâncarea de casă uneşte destine şi familii, fericirea e în zâmbet şi râsete, iar beciul cu murături, vin şi cartofi, răciturile de sărbători, cuptorul cald şi glumele unchilor, sunt temelia care ne ţine ferm pe picioare, conştiinţa care ne modelează şi ne face să spunem că suntem ai Basarabiei.

Dar calea multora dintre noi nu mai este Calea Basarabiei. Dacă te trezeşti din visele copilăriei, Calea Basarabiei, e alta, e una a oamenilor înfrânţi, în care sclipirea liniştită a ochilor, care odinioară răsturnau munţi, e înlocuită de certitudinea unui viitor fără de viitor, în care nu te mai simţi acasă în casa ta. Calea Basarabiei este tristă, pentru că, printre boarfele care i-au creat un brand şi au setat moda Chişinăului în anii 90, e o durere ascunsă, profundă a inevitabilităţii. Inevitabilitatea că nu va fi mai bine, nu va mai fi ca odinioară. Polonezi, cehi, estonieni, croaţi, se mai întorc şi astăzi în copilăria lor, la ei acasă, înconjuraţi de oameni dragi, gânduri bătătorite pe care şi le povestesc în limba lor. Calea lor s-a desprins de Calea Basarabiei, pentru că, la un moment dat, la intersecţia istoriei şi tranziţiei, undeva, acolo, ei şi-au dorit mai mult ca noi să stea grămăjoară, să-şi iubească copilăria, la umbra nucului bătrân, ca odinioară. Şi şi-au dorit-o cu toţii, cei care au condus, şi cei care i-au urmat, pentru că toţi, trecuţi prin copilărie şi ajunşi adulţi, şi-au văzut calea la ei acasă.

Acasă e cel mai bine. Nimeni nu pleacă de acasă de viaţă bună. Dar nimeni nu vrea să trăiască în minciună şi dezmăţ. Dezmăţul nu era tolerat când eram eu copil. Minciuna era pedepsită cu glas convingător. Mizeria nu avea ce căuta în casele oamenilor. Pereţii erau văruiţi de sărbători, iar demnitatea şi tradiţiile respectate. Poate pentru că atunci când îţi povestea bunelul sau bunica cum a fost pe vremea războiului, sau în perioada foametei, te copleşea o curiozitate care-ţi dădea fiori, dar şi o responsabilitate de a face ce e corect, mai bun, pe timp de pace.

Pacea şi liniştea sunt amintirile copilăriei mele. O linişte care nu venea din prosperitate, pentru că nu o aveau mai toţi, ci o linişte care venea din familie şi dintr-un simţ negrăit al unităţii. Unitatea aducea cu ea pace, iar pacea însemna verişori, joacă, comunitate, obiceiuri, dar şi multă dragoste învelită cu grijă într-o încredere statornică că va fi mai bine. Va fi mai bine era suficient, nu trebuia să fie nici foarte bine, nici cel mai bine.

Bine nu e. Nu e bine pentru că rupem bucată cu bucată din calea Basarabiei. Dăm cu ciocanul, dăm cu ranga în beton, dăm cu ranga în ce-i al nostru. Motivaţi de mediocritate şi necunoaşterea a ceea este al nostru, adoptăm slogane străine şi strigăm „I have a dream” („Am un vis”), de parcă noi n-am fi avut visele noastre şi speranţele noastre. „Ask what you can do for your country” („Pune-ţi întrebarea ce poţi face pentru ţara ta”), de parcă noi ne-am fi născut pe Lună şi nu am fi făcut ceva pentru ţara noastră, familiile noastre, comunităţile noastre zi de zi şi an de an.

Anii trec, eşecul se adânceşte, iar oamenii pleacă cu nemiluita. Valorile adevărate ale Moldovei, cei care-şi iubesc ţara prin lacrimi, nu prin demagogie, cei care-şi păstrează ţara în suflet, nu şi-o bagă în propriile buzunare, cei care muncesc cu integritate pentru a fi mai demni, şi nu-şi asumă demnitatea publică drept un privilegiu de a ocoli integritatea, continuă să vrea o cale mai bună pentru Basarabia.

Basarabenii noştri, oriunde şi în orice circumstanţe, rezonează pe acelaşi umor specific, ascultă aceleaşi cântece de Doina şi Ion, înfruntă cu aceeaşi forţă împrumutată de la bunici greutăţile care le ies în cale, şi sunt la fel de sinceri şi copilăroşi în felul în care îşi iubesc glia lor.

A lor este Basarabia adevărată, şi indiferent dacă o duc cu ei în lume, sau o veghează acasă, calea Basarabiei este calea oamenilor demni, a oamenilor integri, a oamenilor competenţi şi a oamenilor cu dragoste de oameni şi ţară. De sărbători, ca odinioară, să ne aducem aminte de copilărie şi de calea pe care ne-o dorim pentru Basarabia. Oamenii Basarabiei merită mai mult. Nu stelele de pe cer, ci încrederea că va fi mai bine.

Victor NEAGU, Canada

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *