100 de zile pentru adaptare. Cum e să lași R. Moldova în urmă și să devii parte a diasporei
Nu aveam iluzii că va fi ușor
Au trecut 17 ani de când am plecat în America, dar memoriile și detaliile primelor luni după aterizare sunt vii până acum. Nu-mi făceam iluzii că va fi ușor. Eram pregătită să lucrez din greu, ca să mă adaptez în această țară nouă și îmi dădeam seama că foarte multe lucruri vor fi diferite. Dar nu m-am închipuit niciodată că șocurile vor fi mutuale: un șoc de-al meu pentru un șoc american.
Primul val de panică m-a apucat în primele 24 de ore la Aeroportul din New York, pentur că scăpasem avionul spre Seattle, din cauza că avionul de la Paris întârziase cu două ore. Pentru că nu aveam bani de trei bilete adăugătoare pentru mine și cei doi copii, care zburau cu mine, am izbucnit în plâns. Agentul de la New York s-a uitat la mine cu o expresie confuză: „De ce plângeți? Avem grijă de voi”.
Închipuiți-vă șocul meu, când ea nu doar că ne-a oferit alte bilete gratis, dar și ne-a compensat hotelul și mâncarea. Lucrasem la Aeroportul din Chișinău în tinerețe. Dacă un avion se reținea la Chișinău, pasagerii dormeau la podele în aeroport, căci „Aeroflot” nu le compensa hotelul. Dacă li se terminau banii, stăteau flămânzi și nimeni nu-i hrănea pe gratis. În acel moment, mi-am dat seama cât de departe suntem acasă, până a ne comporta omenește cu oamenii.
Gramatica engleză, învățată acasă, deși nu era perfectă, nu a fost prea diferită. Pur și simplu, aveam nevoie de practică. De asemenea, m-am convins foarte repede că gramatica nu este singura parte a ecuației limbii engleze. Referințele culturale erau opuse, ca cele două poluri geografice. Glumele, hazlii pentru americani, nu erau hazlii pentru mine și viceversa.
Totuși, șocul cultural cel mare a fost când școala elementară nu le dădea copiilor teme pentru acasă. Am sunat, ca să întreb dacă asta e ceva normal. S-au mirat că un părinte suna să ceară mai multe teme pentru copii. Deoarece fiul meu era mult mai avansat la matematică decât colegii lui din clasa a treia, l-am trecut în clasa a patra, cu doar un singur test și fără vreun fel de birocrație. Mind blowing! (Impresionant, n.r.).
Irina VanPatten, SUA
Era ca o tornadă…
A fost pentru prima dată când am plecat de lângă părinți pentru mai mult de o săptămână. A fost pentru prima dată când am ieşit peste hotare. Era pentru prima dată când am zburat cu avionul.
Am aterizat în Franța. Ajunsă aici, mi-am dat seama că limba franceză învățată acasă abia de se aseamănă cu cea vorbită acolo. Din acest moment, ochii îmi erau pe panouri – citeam. Urechile ascultau în stânga şi în dreapta, ca să însușesc cât mai repede limba.
După o lună, aveam impresia că sunt prinsă într-o tornadă. Ttrenuri asurzitoare, avioane, oameni de diverse naționalități, îmbrăcați după cum li-i originea şi… grabă, multă grabă. Toate acestea făceau parte din tornada mea.
Totuși, ghidată de zicala „cu răbdarea treci şi marea, iar cu muncă şi străduință atingi şi malul”, am început să mă adaptez şi să văd partea frumoasă a lucrurilor. Paralel cu serviciul, m-am înscris la o școală ca să învăț limba şi să îmi valorific studiile pedagogice de acasă. Mi-am făcut prieteni noi. I-am găsit pe cei vechi, care erau deja în Franța. Lucrurile au început să se aranjeze. Iar în 100 de zile m-am pus „pe roate”. Nimic nu e imposibil, dacă îți doreşti şi munceşti.
Ecaterina Țurcan-Hacina, Franța
Primele 100 de zile sunt decisive
100 de zile este o perioada foarte relativă. Contează ce faci. Dacă înveți, o sută de zile pot fi suficiente ca să te lansezi într-o carieră. Dacă educi un copil, într-o sută de zile, nu reușești să-i oferi destulă dragoste și grijă. Dacă ești îndrăgostit, 100 de zile alături de cel drag trec ca o clipă, iar dacă suferi, 100 de zile sunt o veșnicie.
Când pleci într-o țară străină, unde nu cunoști pe nimeni și nimic, primele 100 de zile înseamnă foarte mult. Deciziile luate în cele 100 de zile îți hotărăsc soarta de mai departe în acel loc.
Dacă nu te lași bătut și te zbați mult de la început, căutând casă, masă, serviciu, școală, prieteni, dacă accepți regulile noii societăți, stimezi țara, lumea și cultura ei, poți să-ți creezi o viață decentă și frumoasă, chiar dacă ești imigrant, iar copiii tăi au șansa să devină cetățeni liberi și fericiți ai acelei țări.
Totodată, dacă de la început lași greutățile să te doboare, dai mâinile în jos și începi a căuta o viața ușoară, îi critici pe toți și pe toate, în loc să încerci din răsputeri să cauți soluții, te opui adaptării, dorind să rămâi în cochilia creată de societatea de acasă, riști ca nicicând să nu te încadrezi în societatea respectivă și să-ți urăști decizia de a emigra, transformându-ți viața în coșmar.
De obicei, persoanele din a doua categorie se întorc acasă criticând veșnic străinătatea. Deci, 100 de zile de decizii corecte pun prima bază pentru succes și 100 de zile de greșeli duc la eșec.
Violina Ahtemenciuc, Canada
