„16 zile” de lumină… și restul – în umbră vs. Flashmobul se încheie, violența continuă
- Calvarul a început cu prima palmă. În scurt timp, pedepsirea pentru orice cuvânt, privire sau, pur şi simplu, pentru simpla prezenţă, a devenit o normalitate în casa lor;
- Bărbatul, înfuriat, şi-a lovit cu pumnul fiica în partea stângă a tâmplei. În timpul căderii, fata şi-a lovit capul de uşor. A fost nevoie de intervenţia medicului. (…) N-a fost scutit de bătăi nici fiul. „Mereu îl lovea în cap. Odată l-a lovit la ureche. După asta, bietul, o săptămână nu putea să audă cu urechea ceea”;
- „M-a chemat să fac curat în debara. Mi-a dat o cafea. Dar mi-a pus în cafea o pastilă. Am văzut cum a pus. După aceea, am adormit. (…) M-a chemat în altă zi. Mi-a zis să mă dezbrac. Dacă aș fi refuzat, era să mă bată.”
Acestea nu sunt frânturi din filme sau cărți. Sunt cazuri reale… doar câteva dintre multele pe care le-am documentat în activitatea mea de jurnalistă. Dar câte cazuri au documentat colegii mei… Dar câte cazuri rămân ascunse după pereții stropiți de lacrimi, iar uneori, și de sânge. Doar 8,4% dintre femei raportează la poliție actele de violență din partea partenerului.
Anual, începând cu 25 noiembrie, de Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor, noi, cetăţenii (dar mai ales femeile – potenţialele victime), primim un val de atenţie publică. Peste tot vedem panglici portocalii, declaraţii solemne ale autorităților, selfie-uri de solidaritate, conferinţe, flashmoburi – sub lozinca #NICIOSCUZĂ. An de an, la evenimentele de lansare a campaniei „16 Zile de Activism împotriva violenţei în bază de gen”, reprezentanţii Guvernului, instituţiilor de stat, organizaţiilor internaţionale şi societății civile mărşăluiesc împreună, îndemnând la toleranţă zero faţă de violenţă. Anul acesta nu a fost o excepție.
Rezultatul ideal ar fi intoleranța la violență, egalitatea și speranţa. Realitatea însă e cu totul alta. După 10 decembrie, ritmul revine la cel dinainte – tăcere, dosare blocate, judecăţi tergiversate, servicii sociale insuficiente și… pumni. Flashmobul ne „spală conştiinţa”, dar nu spală urmele violenţei.
În spatele fiecărei cifre sunt mame, surori, copii orfani…
În anul 2023, conform raportului oficial privind infracţionalitatea, au fost înregistrate 685 de cazuri de violență în familie, iar 71,2% dintre victime erau femei. În 2024, cifrele chiar au crescut: au fost înregistrate 926 de persoane care au suferit violenţă familială, dintre care 70,5% erau femei.
Dar violenţa nu cruță nici copiii: în 2024, conform statisticilor, băieţii cu vârsta cuprinsă între 0–17 ani au fost victime ale violenţei familiale de 2,3 ori mai des decât fetele de aceeaşi vârstă.
Deci, ca să nu ne rătăcim printre procente, asta înseamnă sute de copii (băieți și fete) traumatizați, femei muţite de teamă, familii distruse, vieţi cu istorii tragice.
Mai grav, în 2024, au fost înregistrate 28 de cazuri de femicid în urma violenței în familie, ceea ce constituie o creștere cu 7 cazuri față de 2023. Conform Inspectoratului Național de Securitate Publică însă, au fost înregistrate 35 de omoruri ale femeilor pe parcursul anului, însă nu toate pot fi calificate drept femicid.
La prima vedere, e doar statistică, dar în spatele fiecărei cifre sunt nume, mame, surori, prietene, copii orfani.
În acest sens, în statele europene, recunoaşterea femicidului devine instrument de justiţie. De exemplu, recent, Italia a introdus femicidul în Codul penal. Astfel, infracțiunile de „femicid” vor fi pedepsite cu închisoare pe viață. Noua lege din Italia, susținută de toate partidele, definește femicidul drept uciderea unei femei din ură, discriminare sau dorință de control. Decizia vine după comiterea mai multor crime împotriva femeilor, care au stârnit proteste și dezbateri aprinse.
Statul vs. violența: promisiuni, legi, dar şi… zone gri
Să vedem ce se întreprinde la noi. Pe hârtie, lucrurile arată promiţător. După ratificarea Convenţiei de la Istanbul, autorităţile R. Moldova au adoptat măsuri de adaptare a cadrului legal și instituţional. La nivel de politici, Guvernul a aprobat Programul naţional pentru prevenirea şi combaterea violenţei faţă de femei şi a violenţei în familie 2023–2027.
Da, a fost și la noi votată introducerea femicidului în Codul Penal, care va intra în vigoare în februarie 2026. Doar că nu este prevăzut un articol separat, ci în partea generală, care garantează că e o circumstanță agravantă.
Sub egida Ministerului Sănătății și cu sprijinul UNFPA Moldova, au fost instituite 11 Unități de asistență pentru victimele și supraviețuitorii violenței bazate pe gen. Acestea activează în regim 24/7 și sunt concepute ca spații specializate pentru examinări ginecologice, intervenții medicale urgente, evaluări medico-legale și consiliere psihologică.
Instituţii precum Agenția Națională pentru Prevenirea și Combaterea Violenței împotriva Femeilor și a Violenței în Familie (ANPCV) lansează campanii de conştientizare, vorbesc despre violența digitală și promit să extindă mecanismele de protecţie.
Dar este oare suficient acest fapt?
Potrivit IGP, în 2024 au fost emise peste 5800 de ordine de restricție de urgență pentru victimele violenței în familie. De asemenea, în 2024, procurorii au condus urmărirea penală în 967 de cauze penale pentru violenţă în familie.
Cifrele vorbesc de la sine: victime, ordine de restricție, cauze penale. Dar ce se întâmplă cu restul? Cu cei care nu raportează? Cu traumele care nu dispar? Avem oare răspunsuri la aceste întrebări?
Violenţă = pumni, dar și control, teamă, viitor furat
Să facem un experiment: la ce ne gândim în primul rând când auzim cuvântul „violență”? La pumni, lovituri, vătămări, adică la ceea ce lasă urme vizibile pe corp.
Realitatea însă este mult mai complicată, iar violența poate fi de mai multe feluri:
- Violenţă fizică: agresiuni, bătăi, vătămări;
- Violenţă psihologică și emoţională: control, intimidare, umilire, izolare socială, manipulare;
- Violenţă economică: lipsa accesului la resurse, restricţii financiare, dependenţă economică impusă;
- Violenţă digitală (tema campaniei 2025): ameninţări, hărţuire online, distribuire de imagini intime fără consimţământ;
- Violenţă instituţională: indiferenţă, proceduri greoaie, lipsa coordonării între poliţie, justiţie, servicii sociale, de sănătate. Victima rătăceşte printre birouri fără a i se oferi un sprijin real, dar nimeni nu vede acest fapt ca pe o formă a violenței.
Rolul feminismului, inclusiv pentru bărbaţi
Și totuși, care a fost fenomenul care a făcut vizibile problemele pe care societatea le numea (și mai continuă să le numească) „private”? Da, feminismul, cuvântul care pe mulți îi irită. Doar că, dacă definiția feminismului ar fi „femei care urăsc bărbaţii”, cum cred unii, atunci nu ar merita nicio atenţie, dar acesta a fost motorul care a adus în discuție problemele despre care nu se vorbea, cum ar fi drepturile reproductive sau promovarea unei perspective care pune în centru victima. Feminismul mai înseamnă egalitate de șanse și de drepturi – de a gândi, a munci, a vorbi, a alege, a fi protejat.
Și știți ce e important aici? Toate acestea vizează nu doar femeile, dar și bărbații, care tot au dreptul de a munci acolo unde își doresc, nu acolo unde le dictează societatea – pentru că un anumit job este văzut pur feminin sau pur masculin; de a recunoaște cazurile când sunt și ei victime, în loc să le ascundă, pentru că, vezi tu, nu e „bărbătește” să le raportezi.
Feminismul nu este un moft, ci inteligenţă socială, care presupune responsabilitate faţă de viaţă, faţă de comunitate, faţă de generaţiile care cresc acum.
Merităm mai mult decât o campanie de 16 zile pe an
Violenţa de gen în R. Moldova este o rană care nu se vindecă din promisiuni. Cifrele vorbesc clar: mii de victime, zeci de femei ucise doar pentru că erau femei.
Instituţiile au făcut paşi – campanii, legi, ordine de protecţie, dosare, dar sistemul rămâne fragil. Putem să organizăm flashmoburi, să schimbăm statusuri pe reţele, să scriem texte emoţionante, dar dacă nu schimbăm mentalitatea, rămânem de unde am pornit.
Dacă ne dorim un alt viitor, să nu ne limităm la 16 zile de activism «colorat». Să cerem zilnic protecţie reală, sprijin real, legi aplicate. Să facem ca dreptul la viaţă, la siguranţă, la demnitate să devină ceva banal, nu din domeniul fantasticului.
Și da, să nu ne mulţumim cu selfie-uri portocalii!
