EDITORIAL Votul util – ulciorul care merge de prea multe ori la apă

În „dansul” constant al democrației, alegătorii sunt puși adesea la răscruci în care principiile și valorile lor se ciocnesc de aspecte practice, pragmatice. O astfel de răscruce e momentul când eu, dumneavoastră, dânsa, dânsul suntem puși în situația de a găsi compromisuri cu noi înșine, căzând de acord să trădăm unele convingeri doar pentru a fi reprezentați de un anumit candidat, pentru a simți că votul nostru va avea un aport mai mare decât dacă am vota sută la sută sincer.

Acest exercițiu de autocenzură prinde amploare cu cât mai radicalizată este scena politică. Adesea, campanii întregi sunt realizate doar cu scopul de înlăturare a anumitor politicieni mai degrabă, decât cu scopul de promovare a celor care candidează. După cum poate v-ați dat bine seama, acesta nu urmează să fie un text de laudă. Este un text despre puterea votului nostru și despre valoarea pe care i-o putem conferi dacă îl utilizăm pentru a-i promova doar pe cei care ne reprezintă cu adevărat. 

Putem să începem cu o întrebare. Oare sistemul nostru, democrația parte a căreia suntem, sunt  cu adevărat înfloritoare dacă alegătorii simt că sunt constrânși să urmeze un joc calculat, planificat și care nu îi lasă „cu inima împăcată”, în loc să voteze sincer pentru candidații care se aliniază cu acele convingeri pe care ei le au? Răspunsuri pot veni din diferite perspective. Într-adevăr, uneori, cu scopul de a detrona un sistem corupt, este nevoie ca populația să se unească în jurul unei idei, chiar și dacă ea implică anumite compromisuri. Avem exemplul nostru local, când caracatița politică a lui Plahotniuc a fost detronată printr-un pact dintre blocul ACUM și socialiști, care a fost tot o decizie „utilă”. Unirea cetățenilor în jurul unui candidat principal pentru a-l da jos pe Igor Dodon din scaunul de președinte în 2020 sau consolidarea voturilor pentru PAS la parlamentarele din 2021 au fost la fel, cel puțin pentru unii, un exemplu de vot util (asta o putem vedea comparând cele câteva mii de voturi date partidelor unioniste cu sondajele care anunțau în preajma parlamentarelor că 40% din populație susțineau Unirea).

Pe scurt, există momente când votului util i se pot găsi justificări. Dar ce facem cu oamenii care votând pentru cineva care nu îi reprezintă complet, rămân ignorați din punct de vedere al priorităților politice? Sau cu partidele care deși potențial ar fi putut reprezenta acești oameni, dispar încet de pe scena politică, pentru că nu reușesc să mențină destulă atenție până la următorul ciclu electoral. Teoretic, oamenii au ales conștient, deci, trebuie să își asume această alegere.  Partidele care nu au reușit să convingă, la fel, culeg roadele (in)activității lor.

Și totuși, e prea simplist să spunem că totul este cum este pentru că așa trebuie să fie. Un sistem care descurajează diversitatea politică este unul care se va baza tot mai puțin pe gândire critică, analiză și tot mai mult pe „votul din reflex”. Normalizarea votului util este fatală pe termen lung pentru cetățean însuși – aceasta aduce sistemul politic într-o stare de letargie și complăcere; ea dă un fel de senzație falsă de suficiență și succes, care rezultă din simplul fapt că nu mai există presiunea de a mulțumi diferite viziuni, de a convinge grupuri diferite atât în interiorul partidelor, cât și în rândul electoratului. Rezultând din această complăcere, partidul care a comasat majoritatea devine tot mai puțin inovator, reformist, productiv, întrucât este convins că la următoarele alegeri tot el va fi cel ales. Iar dacă la următoarele alegeri acesta nu este penalizat de către alegători, această complăcere va deveni o normalitate și rezultatele negative se vor răsfrânge în primul rând asupra electoratului.

Chiar și în sistemele cu doar două partide dominante, diversitatea pe arena politică e asigurată de facțiunile care se formează înăuntrul partidelor. De exemplu, numai în Partidul Democrat din SUA există 4 facțiuni – cea liberală, cea progresivă, cea moderată și cea conservativă. La rândul lor, aceste facțiuni se organizează în grupuri electorale când vine vorba de a vota sau promova legi – Coaliția Noilor Democrați este o alianță de centru, iar cea supranumită „Coaliția Câinilor Albaștri” e o alianță înclinată spre centru-dreapta. În Congresul American sunt și grupuri electorale ale afro-americanilor sau hispanicilor, sau ale anumitor grupuri de interese, care pot fi compuse din membri atât democrați, cât și republicani. Deci, nu e în mod necesar o problemă faptul ca puterea să fie democratic pusă în mâinile a 1-2-3 partide decât împărțită între 10. Totuși, este categoric și imperativ ca membrii acestui partid să nu urmeze orbește linia de partid dictată central și să aibă curajul să formeze grupuri de presiune, coaliții interne și să modeleze ei înșiși politicile conduse de acest partid. 

Iar la alegeri, să nu ne fie frică nouă să fim introspecți – să ne uităm în propriul suflet, în minte, în rațiunea, dorințele noastre și să ne întrebăm – în ce măsură au fost acestea satisfăcute de politicianul sau partidul în care ne-am pus încrederea. Pentru că electoratul util rămâne nereprezentat tocmai pentru că nu e gata să penalizeze politicienii care îl ignoră și nu țin cont de prioritățile, principiile sau idealurile care definesc acest electorat. Pentru că un electorat bine disciplinat poate el însuși să educe și să influențeze modul în care acționează politicienii, prin faptul că arată că nu îi este frică să lepede un politician sau partid care nu îl reprezintă.

Un electorat bine disciplinat nu poate fi șantajat cu frica sau avertizările de a alege „cel mai mic rău”. Participarea democratică este una în care cetățenii votează nu pentru a păcăli sistemul, ci pentru a-și exprima cu adevărat valorile și a modela peisajul politic într-un mod profund. Și numai atunci când ambele părți vor înțelege asta, politica la noi, dar și în alte părți, va putea fi făcută cu voci încrezătoare, sincere, și nu fiind bazată pe compromisuri.