Cititorul de Gardă/Lecții de curaj ale cititorilor: „Femeia aceasta va rămâne mereu în sufletul meu pentru curajul și rezistența cu care a trecut prin toate”

În adresa redacției au continuat să vină scrisori la tema curajului. Cititorii ne-au scris despre persoanele, întâmplările care i-au marcat, momentele în care au înțeles ce înseamnă a avea curaj pentru a ține piept diferitor situații.

„De la 15 ani a rămas nu doar orfană, dar și cu rănile care nu i s-au mai cicatrizat niciodată”

Alexandra Andrieș Oselschi a trimis o scrisoare în adresa redacției, în care povestește despre ruda sa, Axenia – persoana care prin istoriile ei de viață a făcut-o să înțeleagă cum e să ai curajul să faci față tuturor greutăților. Cititoarea își amintește de mătușa ei ca fiind „mereu lucidă, senină, zâmbitoare, optimistă și plină de credință.”

„Una dintre cele mai mari lecții de curaj pe care le-am primit vreodată a fost de la mătușa Maler Axenia, verișoara bunicului meu. În toate amintirile despre ea, era mereu cu picioarele bandajate în zona mușchiului de la genunchi în jos. În ultima ei vară, în 2017, am mers ca de obicei în ospeție, cu o pungă de tifon, apă oxigenată și levomecol. Mătușa Axenia nu avea copii, nici soț, trăia singură. Îngrijeau de ea rudele, în special un nepot căruia urma să-i lase casa. Soțul și copiii mei nu au rezistat să-i vadă rănile de la picioare, căci în momentul vizitei am gasit-o în plină procedură sanitară, așa că la scurt timp au plecat. Am rămas doar noi două și urmărind-o cum reutiliza tifonul spălat și călcat a nu știu câta oară, mi-am făcut curaj să întreb ce s-a întâmplat. De unde aceste răni necicatrizate la picioare? A suspinat și a început a depăna povestea”, ne scrie Alexandra Andrieș Oselschi.

„Era vara în ’49, aveam 15 ani. Mama era bolnavă de cancer. Ne-a șoptit cineva că o să vină să ne ridice, dar mama nu a crezut. Cum să ne ia? Mama calică, eu o copilă… Am fost toată ziua cu lucrătorii la prășit, seara i-am pus la masă. M-am dus să-i duc la Lopatna, apoi am venit acasă, am deshămat caii, le-am dat de mâncat. Numai ațipisem și o aud pe mama strigând:

— Deschide, Xenia, au venit după noi… 

Printre puținele lucruri pe care am reușit să le luăm, erau niște ciorapi de lână, auzisem că în Siberia e tare frig. În prima iarnă nu aveam lemne, era atât de frig, că îngheța apa în găleată. Mama se simțea tot mai rău și mai rău. Într-o noapte m-a trimis să fur de la vecini niște paie ca să facem un pic de foc. Trăgeam paie din scârtă și la un moment dat le-am simțit respirația, apoi le-am văzut ochii – lupii… Am urcat repede sus pe scârta de paie și am tras scara. Nu puteam striga după ajutor, m-ar fi prins că eram la furat. Am stat așa sus până spre dimineață când lupii au plecat. Am coborât, m-am dus acasă și când m-am descălțat, mi s-a jupuit pielea de pe picioare. Am transpirat în ciorapii de lână cât trăgeam paiele, apoi mi-au degerat de frig toată noaptea„, i-a povestit mătușa Axenia autoarei.

„La scurt timp, mama i-a murit. De la 15 ani a rămas nu doar orfană, dar și cu rănile care nu i s-au mai cicatrizat niciodată. Când a revenit în Moldova, în satul natal, Jora de Jos, raionul Orhei, a găsit casa demolată. A trăit până la sfârșitul vieții într-un depozit unde în vremurile bune țineau cerealele. Până la 84 de ani și-a pansat picioarele, a rămas mereu lucidă, senină, zâmbitoare, optimistă și plină de credință. De fiecare dată când mergeam să o văd, îmi zicea: 

— Ce bine am făcut eu pe lumea aceasta că Dumnezeu vă trimite să-mi pășiți pragul?

Femeia aceasta va rămâne mereu în sufletul meu pentru curajul și rezistența cu care a trecut prin toate. Zeci de ani de durere, zi și noapte. Pare teribil, dar e adevărat„, ne scrie cititoarea.

„Igor a prins tot curajul din lume și s-a pus în genunchi, deasupra ei, încercând toate tehnicile de salvare văzute prin filme„

Despre prima lecție de curaj de care a avut parte în copilărie, într-o altă scrisoare, ne-a povestit cititoarea ZdG, Lucia Dascalescu. 

„Era în vara anului 2000. Mă duceam spre seară să aduc vaca noastră, Joiana, de la cireadă. Drumul pe care îl parcurgeam până la marginea unei pădurici, o parte din el, era înconjurat de două rânduri de case, având la poartă boboci, pui, rațe, care pășteau troscotul și neapărat era și câte un paznic care lătra după cei mai gălăgioși copii. În acea zi, nu știu din ce motiv, m-am dus singurică să aduc vaca. După rândul de case, urma cealaltă parte de drum, unde era un lan de floarea soarelui. 

Când mergeam cu prietenii din mahala, ca să nu ne plictisim cât așteptăm să vină vacile, luam câte o floarea-soarelui și mâncam semințele din ea. Mi-a venit în gând că ce o fi dacă voi lua și astăzi o „tablă de floarea-soarelui„. Aleg eu una care credeam că este mai coaptă și când să o rup, apare un bărbat care mi-a spus că este stăpânul acestui lan și că voi mânca acuș tabla aceea cu tot cu floare și semințe. Eram un copil de aproape 8 anișori, m-am speriat tare. În timp ce el tot țipa și mă amenința, am fugit spre drum. El m-a ajuns din urmă, m-a apucat de braț și m-a întrebat a cui sunt. De departe, am zărit că venea tatăl unei fete de la mine din clasă și am spus repede că sunt a lui Petrea/Petru Prodan. Stăpânul lanului a văzut și el că se apropie de noi un om, l-a recunoscut și mi-a zis:

— Vine tatăl tău. Fugi și las că vorbesc eu cu el. 

Iar eu dusă am fost. Am ajuns la marginea pădurii, unde băieții jucau fotbal pe un teren improvizat, fetele săreau elasticul, iar un grup de copii jucau în cărți. M-am oprit acolo și ca să-mi treacă un pic frica, m-am concentrat asupra jocului lor, dar tot urmăream cu privirea să nu vină paznicul sau ce-mi va zice nenea Petrea când mă va întâlni. 

Încet, încet au apărut și văcuțele noastre. Îmi bătea inima foarte tare, căci iarăși ne apropiam de lanul cu floarea soarelui de unde putea ieși stăpânul să mă certe. Băieții loveau mingea de la unul la altul. Întâmplător, un băiat, Igor, a lovit o vecină – Olga, cu mingea în zona abdomenului și ea și-a pierdut cunoștința pe loc, chiar în apropiere de lanul cu floarea-soarelui. A căzut la pământ, în praf, iar noi ne-am speriat cu toții. Atunci Igor a prins tot curajul din lume și s-a pus în genunchi, deasupra ei, încercând toate tehnicile de salvare văzute prin filme în așa situații: stropit cu apă, pălmuit peste față, inclusiv și resuscitare. A venit și paznicul să ne ajute. Eram cu toții speriați, telefoane nu aveam pe atunci și nu știam ce se va întâmpla mai departe. Într-un final, fata și-a revenit, iar curajul lui Igor de-a o salva ne-a uimit pe toți. Eram buimăciți, speriați și cu semne de întrebare de ce a doua oară în acea lună Olga și-a pierdut cunoștința. Au uitat cu toții de acel lan cu floarea-soarelui, chiar și paznicul.Iar nenea Petrea, de câte ori mă întâlnea, tot mă întreba a cui sunt„, ne-a scris Lucia Dascalescu.