Istoria unei femei curajoase: „Toată viața, pe unde nu s-a aflat, a promovat valorile umane, creștine și tradițiile neamului nostru”
Continuăm publicarea scrisorilor despre curaj, venite de la cititorii noștri. Olga Staver ne-a expediat la adresa de e-mail o scrisoare în memoria bunicii sale, originare din satul Căpriana – Antonina Robu, femeia care i-a marcat viața prin istoria ei „plină de eroism, demnitate și omenie”.
„Toate gospodinele satului veneau la Antonina după ajutor”
„Antonina era o fată frumoasă, harnică și cu frică față de Dumnezeu, originară dintr-un sat străvechi, înconjurat de codri seculari, din centrul Moldovei. S-a născut într-o familie numeroasă de țărani, fiind la părinți 2 fete și 5 băieți. Școală n-a învățat, fiindcă părinții au hotărât că fetele n-au nevoie, ele trebuie să învețe lucrul în gospodărie. Iar băieților, în schimb, le dădeau voie să frecventeze școala. Antonina se furișa pe ascuns pe lângă frații săi când se duceau la școală și fiind foarte ageră la minte, însușea repede materia predată de învățători. De mică a învățat arta țesutului prosopului și a covorului moldovenesc, brodatul, împletitul, dar și gătitul bucatelor tradiționale. Astfel, din mâinile ei de aur au ieșit numeroase prosoape brodate și cu horboțică, țoluri și covoare moldovenești. Toate gospodinele satului veneau la Antonina după ajutor și ea cu deosebită plăcere le ajuta.
Când s-a mai maturizat, s-a îndrăgostit de Emilian, un băiat înalt și chipeș, care, la fel, a îndrăgit-o la nebunie. S-a înfiripat o dragoste frumoasă și pură între acești 2 tineri, care nu puteau trăi unul fără altul. Dar, părinții băiatului erau mai înstăriți și nu le plăcea de fată. Cât de mult nu s-a străduit Emilian să-i convingă că Antonina este aleasa inimii sale, nu le-a putut dovedi, fiindcă ei doreau ca feciorul lor să se însoare cu o fată care să aibă zestre bună. I-au găsit părinții o fată mai bogată, cu care s-a însurat Emilian. În scurt timp, soția i-a născut 2 fete, după care a decedat.
Antonina a tânjit mult după Emilian, dar, după un timp, s-a măritat și ea cu un flăcău din sat. Soțul ei, Gheorghe, s-a dovedit a fi un bețiv și un nătărău. Cum venea acasă beat, cum o snopea în bătaie pe biata Antonină, ea fiind nevoită să fugă desculță fie vară, fie iarnă, tocmai în celălalt capăt al satului, la socrii săi, care o primeau cu multă dragoste și căldură. Și așa s-a chinuit Antonina cu Gheorghe zece ani, până într-o zi când soțul ei s-a împușcat. Copii cu Gheorghe n-a avut, deși își dorea mult”, povestește Olga Staver.
„Atunci și-a văzut soțul, iar copiii pe tatăl lor, pentru ultima dată”
„Acum, când au rămas văduvi și Antonina, și Emilian, soarta a făcut ca să se întâlnească iarăși destinele lor, fiindcă dragostea între ei mai mocnea. S-au căsătorit, au construit o casă frumoasă, după care au început să vină pe lume, unul după altul, copilașii. În scurt timp, Emilian Robu a fost ales primar al satului Căpriana, fiindcă era un bun gospodar și se bucura de stimă din partea sătenilor. Și dacă dragostea și înțelegerea persista în familia lor, le mergea totul ca pe roate. Aveau o gospodărie frumoasă, copii harnici, fini de cununie și botez în fiecare an. Dar cea mai mare valoare a lor era credința, omenia și cumsecădenia.
Și așa o duceau în armonie și bună înțelegere, până când, în anul 1941, au venit eliberatorii sovietici. Într-o noapte de vineri din luna iunie, au dat năvală în casă soldații ruși, i-au înhățat, i-au urcat în căruțe și i-au dus la gara feroviară din Strășeni. Acolo i-au îmbarcat în tren și i-au transportat până la gara feroviară din Bălți, unde au fost despărțiți: femeile și copiii într-o parte, iar bărbații în altă parte. I-au încărcat în trenuri, în vagoane pentru animale și i-au dus pe bărbați în Siberia de gheață, iar pe femei și copii în pustiurile Kazahstanului. Atunci și-a văzut soțul, iar copiii pe tatăl lor, pentru ultima dată, fiindcă Emilian a murit într-un lagăr din regiunea Irkutsk în februarie 1942”, scrie nepoata femeii.
„Antonina n-a mai rezistat și a început a boci cât o ținea glasul”
„Așa s-a pomenit Antonina singură cu 5 copii mici și însărcinată în luna a 7-a cu cel de-al șaselea copil. Au mers săptămâni întregi până au ajuns în Kazahstan, fiind repartizați în raionul Terenuzeac, colhozul „Kaptîngol”. Acolo erau puși la munci agricole grele, toate lucrările fiind manuale. De fugit nu puteau, fiindcă împrejur era pustiu și apă mare, râul Sîrdaria. În luna august l-a născut pe Ionică. Chiar și printre străini, aflându-se departe de baștină, Antonina a rămas fidelă credinței sale, păstrând cu sfințenie legea creștină. Chiar dacă se afla în pustiu, nu uita să se roage, în fiecare an de Paște cocea pască și vopsea ouă roșii. În dimineața de Sfânta Înviere a Domnului Isus Hristos, la răsărit de soare, ieșea cu pasca și ouăle roșii în câmp și în semn de sfințire, închina pasca la soarele proaspăt apărut în zori, făcând semnul crucii. După asta, se întorcea acasă, aduna copiii la masă și gustau cu toții din pasca „sfințită”.
În anul 1946 le-au spus că sunt liberi și pot pleca acasă. Antonina a aflat că în Moldova e foame mare, așa că a hotărât să mai îngăduie. S-a întors acasă în ajun de Sânziene în anul 1947. De la gara de tren din Bucovăț, a mers împreună cu copiii pe jos până în Căpriana, fiecare copil ducând în spate câte un mic bagaj pe potriva vârstei și puterii lui. Era o noapte caldă, iar luna le lumina cărarea îngustă pe care mergeau. Au ajuns în Căpriana, la casa lor, în zorii zilei, poarta fiind încuiată. În casa lor acum se afla punctul de colectare al lui Gheorghe Zâga. Când a ajuns la poartă, Antonina n-a mai rezistat și a început a boci cât o ținea glasul: „Ieși, gospodarul nostru, scumpul meu soț și tată și ne întâlnește”. De la acel bocet s-a trezit întreaga mahala, s-au adunat cu toții în jurul celor sosiți din depărtare și plângeau cu toții de milă.
S-au stabilit cu toții la moș Ioachim, o rudă apropiată. Întâi și-ntâi, Antonina s-a grăbit să-și facă datoria de bună creștină, lucru care i-a fost interzis cât s-a aflat printre străini: i-a ridicat soțului panahidă de pomenire și l-a botezat pe Ionică, copilul care s-a născut în Kazahstan, care împlinise deja șase ani. Parcă prinse viața iarăși contur. Președintele sovietului sătesc i-a întors casa, au procurat bou, vacă, câteva oițe, păsări”, povestește Olga Staver.
„A trăit o viață grea și zbuciumată”
„Dar în anul 1949 a venit al doilea val de deportări. În ziua de Bobotează, Antonina, împreună cu alte femei, s-au dus să privească jocul din centrul satului, lângă sovietul sătesc. Antonina, împreună cu alte femei, au fost urcate în căruță, ca pe niște infractoare, anunțându-le că sunt arestate și deportate iarăși, fără ca să le dea voie să se ducă acasă, să-și anunțe copiii și să-și ia lucrurile necesare. Urcate în căruță, înțelegând ce le așteaptă, Antonina, împreună cu celelalte femei, au început a cânta, cu lacrimi în ochi, melodia „Duce-m-aș și eu în lume, cu cai buni și hămuri bune”. Până în Kazahstan, au fost transportate din închisoare în închisoare, fără a vedea lumina zilei. Le scoteau din celulă, câte 2-3 femei la interogatoriu. În condiții inumane, ducând foame, au ajuns în Kazahstan, într-o regiune a orașului Kîzîlorda și au fost obligate să-și pună semnătura că nu vor fugi. Din urmă au fost aduși și copiii ei, pe rând, îndată ce împlineau vârsta majoratului, la fel, prin închisori, ca pe niște criminali.
În anul 1958 au fost repatriați. Fetele s-au întors în Moldova și și-au întemeiat familii. Feciorii s-au căsătorit cu rusoaice în Kazahstan și Antonina, de frică să nu fie iarăși deportată, a rămas să trăiască cu băieții. S-a întors pe la începutul anilor 70, stabilindu-se cu traiul când la o fiică, când la alta.
A decedat la vârsta de 84 de ani, cu dorința de a fi înmormântată în cimitirul din satul natal, Căpriana. A trăit o viață grea și zbuciumată, dar a știut să-și apere și protejeze copiii, să-i crească și să-i educe ca pe niște adevărați cetățeni. Toată viața, pe unde nu s-a aflat, a promovat valorile umane, creștine și tradițiile neamului nostru”, ne-a scris Olga Staver, nepoata Antoninei Robu.
