Principală  —  Ştiri  —  Extern   —   „Oamenii și-au dat seama că…

„Oamenii și-au dat seama că trebuie să se salveze nu pe ei înșiși, ci unii pe alții” – cum Georgia a depășit criza energetică din anii ʼ90

Timp de șapte luni, Ucraina respinge agresiunea Rusiei, iar Rusia se află sub sancțiuni occidentale severe. Europa a renunțat parțial la resursele energetice rusești. Țara agresoare bombardează infrastructura energetică ucraineană și amenință să întrerupă complet furnizarea de energie electrică și gaze către Occident. Mass-media de propagandă rusă îi prezice Europei o iarnă aspră, apocaliptică.

Georgia foarte bine știe ce înseamnă să trăiești fără electricitate și gaz. În anii ʼ90, după prăbușirea Uniunii Sovietice, țara a cunoscut cea mai puternică criză energetică din ultimii ani. Era o mare lipsă de energie electrică, gazele naturale fusese oprite, oamenii rămăseseră fără încălzire, transportul public funcționa cu întreruperi, au apărut probleme chiar și cu produsele alimentare.

Mai târziu, în 2006, din cauza sabotajului rus, Georgia s-a trezit din nou într-o criză energetică. De data aceasta, însă, nu pentru mult timp, deoarece era mai bine pregătită.

Aceste evenimente i-au impus pe georgieni să caute modalități de a supraviețui în condiții insuportabile. Jam News relatează cum Georgia a trecut printr-o criză energetică severă.

Tata ne încălzea așternutul” – lupta cu frigul

În anii ʼ90, când a început prima criză energetică în Georgia, Nino Natroshvili era elevă. Își amintește că, într-o bună zi, s-a stins lumina, a fost oprit gazul și familia s-a pomenit în întuneric și frig într-un mic apartament de la etajul nouă al unui imobil din Tbilisi:

Publicitate
Publicitate

Nu știam ce să facem. Nu aveam nimic acasă ca să ne încălzim. Era frig. Era un iad să te culci într-un așternut înghețat. Îmi amintesc că tata ne încălzea așternuturile pentru sora mea și pentru mine, apoi ne culcam. Într-o seară ne-a plimbat mult timp prin zăpadă până când ne-am înfierbântat bine și apoi ne-a dus imediat la culcare”.

Când în Tbilisi a venit „întunericul”, Manana Iadze locuia într-un cămin studențesc.

Locuiam la etajul al nouălea, nu era lift, urcam pe jos. Apoi a devenit insuportabil să rămân acolo și m-am mutat la Lotkin (unul dintre cartierele din Tbilisi), la mătușa mea”.

Atât studenții, cât și profesorii stăteau în scurte și mănuși în timpul orelor. Dacă un lector avea încălzire acasă, invita studenții la el. Au fost cazuri când toată lumea se aduna acasă la vreun student.

Tarta Sigua (plăcintă cu mere cu un minim de ingrediente, denumirea căreia se trage de la șeful guvernului de atunci Tengiz Sigua) era foarte la modă la acea vreme. Prietena mea făcea această tartă, venea profesorul și așa făceam orele”, își amintește Rusudan Kvaratskhelia.

Sobe într-o piață spontană de pe străzile din Tbilisi. 1993. Foto: Sergo Edisherashvili, Arhiva Națională a Georgiei

Foarte repede în piețele din Tbilisi apăruseră sobe portabile și a început livrarea de lemne de foc care se vindeau direct din camioane.

Îmi amintesc că, în clădirile cu apartamente, oamenii scoteau sticlele de la ferestre și le înlocuiau cu foi de tablă în care făceau o gaură pentru coșul de fum de la sobe. Întregul oraș era plin de fum și funingine”, își amintește Rusudan Kvaratskhelia.

Sfaturi utile 1. Pentru a instala corect o sobă într-un apartament din oraș, trebuie să scoateți hornul printr-o gaură rotundă. De obicei, în acest scop în ferestruici se instalează foi de tablă. Cel mai bine ard în aceste sobe scândurile și orice lemn bine uscat. Cel mai rău arde lemnul proaspăt tăiat din spațiile verzi. Dacă încălzești bine niște cărămizi pe această sobă, le poți folosi pentru a încălzi așternutul. Focul în sobe nu trebuie lăsat niciodată peste noapte, întotdeauna pot sări scântei.

Locuiam într-o singură casă opt oameni: tatăl meu, mama mea, sora mea și familia mea – soția mea și cei trei copii ai noștri. Era o casă particulară, aveam o sobă cu lemne. Erau cinci camere în casă, dar locuiam în una singură. Era foarte amuzant când stabileam cine se va culca primul, pentru că așternuturile erau reci și cineva trebuia să le încălzească”, își amintește Guram Tsibakhashvili, cronicar foto din acea perioadă.

Vânzarea de kerosen pe o stradă din Tbilisi, 1996. Foto: Ghiorghi Tsagareli, Arhiva Națională a Georgiei

Apoi, treptat, în piețe au apărut așa-numitele încălzitoare cu kerosen, importate în principal din Turcia. Se formau cozi după kerosen pe străzile din Tbilisi.

Îmi amintesc cum mama gătea khinkali pe aceste încălzitoare. Vă puteți imagina cât dura? Ne făcea chiar și prăjituri. Cred că anume atunci mama a descoperit că tarta se coace mai bine pe un foc mai domol. Apoi, în 2006, când gazul din nou a fost oprit, mama mea a scos acest încălzitor roșu de undeva”, își amintește Nino Natroshvili.

Lămpi fumegânde, lumânări, electricitate ilegală

Recent, am fost la un spectacol, erau copii acolo, când în sală s-au stins luminile, unul dintre copii a strigat: „Mamă, ce grozav!”. Mi-am amintit copilăria mea când am avut o asemenea reacție la apariția luminii”, îmi spune Nino Natroshvili.

Nino și-a petrecut ultimii ani de școală la lumina unei lămpi, așteptând să apară lumina electrică.

Până acum nu-mi plac lămpile cu kerosen, este neplăcut pentru mine chiar dacă le văd undeva, într-o cafenea ca decor vintage, de exemplu. Îmi amintesc, de asemenea, cum mă usturau ochii de la mirosul de kerosen. Uneori mi se pare că anume atunci m-am îmbolnăvit de boli respiratorii, cu care mă lupt toată viața”.

Familia lui Nino nu era una privilegiată, de aceea casa lor era iluminată fie cu o lampă, fie cu lumânări. Cei cu „relații bune” sau cei mai norocoși furau electricitate din instalațiile guvernamentale. Rusudan Kvaratskhelia își amintește că electricitatea din casele oamenilor provenea de la semafoare și chiar de la metrou. „Stau pe linia de metrou” – era o expresie pe care o foloseau la acel moment cei privilegiați:

Tot orașul era împânzit cu cabluri ilegale. Dacă era lumină într-o clădire, știai că acolo locuia cineva important sau influent”.

O familie pregătește mâncarea pe o sobă electrică artizanală. Tbilisi, 1993. Foto: Irakli Gedenidze, Arhiva Națională a Georgiei

Manana Iadze avea lumină „furată” când a absolvit facultatea și s-a întors în orașul Ahalțihe din sudul Georgiei:

În spatele casei mele era un cartier militar. Aveam acolo un prieten. Am rezolvat totul și mi-am tras un cablu electric. Pe atunci, transmiteau la televizor seriale braziliene și seara tot cartierul se aduna la mine. Casa mea era ca un club”.

Majoritatea instituțiilor de stat și de importanță strategică aveau electricitate. Dar nu în raioane și sate. Adesea, nu exista electricitate nici măcar în spitale. Și nu numai în anii ʼ90.

În iarna anului 2006, când pe teritoriul Rusiei a fost aruncată în aer o conductă de gaze și două linii electrice, iar Georgia rămăsese fără electricitate, Keti Zubashvili, în vârstă de 18 ani, era însărcinată în luna a opta.

A fost o iarnă grea în Tbilisi în acel an. Familia soțului a dus-o pe Keti în satul Achabeti din Valea Didi Liakhvi, lângă Țhinvali, în Osetia de Sud (acum acest sat nu mai există).

Socrul era bogat și avea în sat lemne de foc și un generator. Keti a rămas în sat pe mai mult timp.

Pe 6 februarie, în zori, Keti a simțit că începe travaliul. Era imposibil să plece spre Tbilisi prin capitala Osetiei de Sud, Țhinvali, din cauza tensiunilor politice. Drumul de ocol, pe care Keti a ajuns din Tbilisi în sat era foarte lung, căzuse multă zăpadă și era riscant să duci o femeie în travaliu pe acest drum. Keti, în vârstă de 18 ani, a fost dusă să nască în spitalul din satul Kurta:

Nu era lumină, dar era un generator. Nu era niciun anestezist la fața locului, a trebuit să-l chemăm de la Țhinvali. A fost nevoie de timp. Dacă aș fi născut în mod natural, m-ar fi ajutat, dar în cazul unei operații cezariene, nimeni nu-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce se putea întâmpla. Părinții mei au semnat un formular de exprimare a consimțământului. Aveam deja dureri de naștere și nu mai exista altă cale”.

Keti a născut un băiețel.

Când o săptămână mai târziu am fost externată din spital cu primul meu copil, miroseam a fum”, își amintește Keti.

Sfaturi utile 2. Întotdeauna trebuia să ai în casă o rezervă de lumânări sau lămpi pline cu kerosen. Cele mai bogate familii își cumpărau generatoare. Cu toate acestea, puterea unui generator mic era, de obicei, suficientă doar pentru câteva becuri și un televizor. În același timp, acele generatoare făceau mult zgomot și cheltuiau mult combustibil prețios.

Comerț cu lemne de foc pe o stradă din Tbilisi, 1998. Foto: Guram Tsibakhashvili

Blocați într-un tunel, kilometri pe jos, oameni agățați pe un troleibuz

În anii ʼ90 în Tbilisi erau puține mașini, iar majoritatea autobuzelor erau vechi, deseori se stricau, metroul se oprea adesea din cauza lipsei de lumină, iar trenurile se blocau în tunel. Cel mai popular mijloc de transport era troleibuzul. Cei care nu încăpeau în troleibuz se agățau de uși sau urcau pe acoperiș.

Cu puțin timp înainte de criză, Guram Tsibakhashvili îi cumpărase fiului său o bicicletă. Apoi, când în oraș totul s-a oprit, și-a dat seama că această bicicletă ar fi cea mai bună cale pentru el de a se deplasa.

În 1992-93 mă deplasam cu bicicleta prin tot orașul. Lucram pe strada Jikiya, dar locuiam pe strada Kukiya, la celălalt capăt al orașului. Telefonul nu funcționa și nu puteam afla dacă la serviciu era electricitate sau nu. Așa că mă urcam pe bicicletă, ajungeam la serviciu și, dacă nu era electricitate și nu era de lucru, mă întorceam acasă”.

Rusudan Kvaratskhelia, o studentă care locuia cu familia ei în Tskhneti, o suburbie din Tbilisi, timp de doi ani, a mers pe jos la Universitatea din Tbilisi:

Era un autobuz vechi și stricat care circula de la Tskneti la Tbilisi. În Tskneti locuiau o mulțime de oameni și niciodată nu erau locuri în acest autobuz. Trebuia să-l aștept ore în șir și nici măcar nu puteam să-mi bag nasul în el. Îmi amintesc și zilele în care ningea, nimeni nu împrăștia sare pe drumuri, mașinile nu se puteau mișca și eu mergeam în deal. Pe scurtătură, îmi amintesc exact că-mi lua 2 ore și 20 de minute să ajung la universitate”.

Transport în Tbilisi, 1993. Foto: Givi Kikvadze, Arhiva Națională a Georgiei

Manana Mikadze, care, la acea vreme, era deja masterandă și se mutaseră din cămin în suburbia Lotkin la mătușa ei, ajungea la universitate pe jos în 2,5 ore:

Mergeam înghețată, albastră, obosită, nici măcar nu voiam să ascult prelegerile. Înapoi trebuia să merg tot atâta timp. Mi-au degerat degetele de la picioare”.

Scăldatul era un lux. Toată familia se spăla într-o zi anumită”

Atunci, în anii ʼ90, în cartierele rezidențiale din Tbilisi și apa era furnizată cu întreruperi.

Locuitorii de la ultimele etaje au suferit cel mai mult – apa adesea nu se ridica mai sus de etajul al doilea sau al treilea și doar conform unui program.

Coadă după apă în Tbilisi, 1993 foto: Irakli Gedenidze, Arhiva Națională a Georgiei

Când dădeau apă, la scara vecină se adunau toți membrii familiei cu vase de toate dimensiunile, așteptându-și rândul.

Era o fereastră în camera noastră de baie și ne puteam scălda la lumina zilei, dar știu vecini care se scăldau chiar și în timpul zilei la lumina lumânărilor, pentru că era întuneric în camerele lor de baie fără ferestre. În familia noastră, erau zile de baie – în această zi, toți membrii familiei trebuiau să se scalde. Mama încălzea apa în găleți, folosind un fierbător de apă. Întotdeauna mi-a fost frică de acel fierbător. Întotdeauna ne certam cine va merge să se scalde ultimul, pentru că, la urmă, camera de baie era cea mai caldă”.

Sfaturi utile 3. Când apa este furnizată cu întreruperi, trebuie să faceți cât mai multe rezerve posibile. E bine a o strânge în diferite recipiente – găleți în care apa poate fi încălzită, în ligheane etc. A face un duș în acele timpuri era un lux, apa era încălzită fie pe aragaz, fie cu un fierbător, apoi se turna cu o cană.

Sobe pe scările blocului și prânzuri la vecini

La scurt timp după declanșarea crizei, în Tbilisi au apărut sobe electrice artizanale cu spirale, care erau folosite atât pentru încălzire, cât și pentru gătit.

Spirala adesea se deteriora. Cei care se pricepeau, reparau spirala, unind cele două capete arse. Acest lucru continua atâta timp, cât mai rămâneau „locuri vii” pe această spirală.

Cei care nu aveau acasă un reșou sau o sobă cu lemne, trebuiau să gătească pe reșourile comune de pe scara blocului.

Leyla Merebashvili își amintește cum vecinii ei au cumpărat într-o zi o sobă cu lemne din banii comuni. O sobă neagră pe picioare joase a fost plasată într-un spațiu comun, în așa-numitul uscător.

Exista și un grafic, știam când și cine trebuie să gătească. Ne încălzeam acolo și, desigur, știam cine și ce mănâncă. Îmi amintesc zilele când vecinii găteau ceva gustos și ți se făcea poftă teribilă. În familia noastră, rareori pregăteam carne, dar datorită produselor din sat, nu ne lipseau cartofii și fasolea”.

Nino Natroshvili își amintește că vecinii se adunau adeseori pentru a găti o masă comună sau doar pentru a petrece vesel.

Fiecare aduce ceea, ce avea. Evident, nu aducea unt sau carne, dar dulceață, compot, cineva cocea prăjituri sau mamele strângeau tot ce aveau și împreună făceau prăjituri pentru copii. Familia mea nu a avut probleme cu mâncarea, dar am avut probleme cu încălzirea și, acolo unde era toată lumea, eram și noi”.

Rusudan Kvaratskhelia își amintește cum angajații de la Primul canal din Georgia găteau cina la serviciu. La acea vreme, Rusudan lucra la televiziune în paralel cu studiile la facultate.

Pe atunci, televiziunea era un adevărat paradis – era lumină, reșouri electrice, era căldură. Angajații găteau prânzurile la serviciu și le duceau acasă”.

Cum se distrau oamenii în Tbilisi întunecat și înghețat

În ciuda crizei severe, viața în Tbilisi a continuat.

Ce-l poate opri pe un om? Erau nunți și mese de pomenire, dar erau mai modeste, iar nunțile nu erau prea vesele”, spune Guram Tsibakhashvili.

La acea vreme, în Tbilisi erau tineri care trăiau prin muzică. Printre ei era și muzicianul și actorul Lado Burduli. Găzduia concerte și spectacole de modă la el acasă. Fotograful Guram Tsibakhashvili a imortalizat acele serate:

Acele concerte și prezentări de modă adesea erau prezentate la lumina lumânărilor. Chiar dacă exista electricitate, se oprea brusc și trebuia să fii gata. Făceam poze cu blițul și poate că nu sunt atât de clare, poate sunt mai întunecate”.

Câțiva tineri petrec timpul lângă un aragaz. Tbilisi, 1995 Foto: Guram Tsibakhashvili

Nino Natroshvili își amintește de zilele de naștere la lumina lumânărilor, în sunetele unui pian și o chitară.

Ne era foarte vesel, dar dansam. Atunci toți cei care cântau la pian sau chitară, erau foarte populari. Mai târziu au apărut magnetofoane cu baterii, dar noi rebobinam casetele cu un creion pentru a nu uza bateriile. Știam că poți lovi o baterie veche și mai funcționa o vreme”.

Cum a supraviețuit Tbilisi?

Oamenii încearcă întotdeauna să supraviețuiască, tăiau copaci împreună, o mulțime au fost distruși, jumătate din țară vindea tot ce avea acasă pentru a supraviețui iernile”, spune Guram Tsibakhashvili.

Oamenii au învățat să se sprijine reciproc, spune Guram:

Oamenii și-au dat seama că trebuie să se salveze nu numai pe ei înșiși, ci și pe ceilalți. Am o fotografie: Tbilisi, într-o curte arde un rug, în trei cazane ceva fierbe, probabil cartofi sau fasole. A fost un exemplu când toată lumea și-a dat seama că nu poți supraviețui de unul singur”.

Vecinii împreună gătesc prânzul într-o curte. Tbilisi, 1994 Foto: Guram Tsibakhashvili

Și alți eroi ai acestui material își amintesc de așa exemple. Cu toate acestea, tuturor le lipsește un farmec romantic:

Nu-mi place c-am ajuns să romantizăm anii ʼ90. A fost o experiență foarte dureroasă pentru mine. Da, am supraviețuit, am învățat să facem față, dar a fost o experiență foarte traumatizantă”, spune Rusudan Kvaratskhelia, care își amintește cum a plâns în 2004 când s-a întors la Tbilisi din Rusia înainte de Anul Nou și a văzut trei pomi de Crăciun decorați pe piața Rustaveli.

În 1997, soțul meu, care lucra pe atunci pentru Associated Press, a fost transferat în Rusia. Și eu am plecat cu el. Când am ajuns în Rusia, primul șoc a fost iluminatul stradal orbitor. Îmi amintesc că plângeam. Și apoi am plâns pentru a doua oară când m-am întors în Georgia, în 2004, și am văzut lumini în jurul a patru pomi pe Rustaveli. Am fost atât de fericită când am văzut că strada era iluminată”.

Publicitate
Publicitate