DW Prizonieri ucraineni eliberați: răzbunare sau uitare?

Soldați ucraineni care se întorc din captivitatea rusă povestesc despre umilirea și torturile trăite în prizonierat. Consecințele diferă însă foarte mult de la un om la altul, relatează Deutsche Welle.

Când a revenit acasă, în Ucraina, după doi ani și jumătate de captivitate în Rusia, Iurii Hulciuk era împietrit și fără voce. Într-un videoclip postat pe rețelele sociale se vede cum mama lui îl îmbrățișează, iar el nu reacționează. Câteva zile mai târziu a început să povestească despre tortură.

Hulciuk (23 de ani) s-a născut și a crescut la Kiev. A studiat limbi străine, dar nu a absolvit. A fost student în schimb de experiență în Ungaria și Germania și a călătorit prin Europa și China.

Pentru că nu reușea să-și găsească un loc de muncă, dar avea nevoie de bani, s-a înrolat voluntar în armata ucraineană, în decembrie 2021. Așa a ajuns în Brigada 36 Marină și a luptat la Mariupol, când Rusia a început invazia pe scară largă a Ucrainei. În aprilie 2022 a fost luat prizonier de ruși, unde avea să rămână în prizonierat timp de doi ani și jumătate, petrecuți inclusiv în localitatea Olenivka, aflată în partea ocupată de Rusia a regiunii Donețk.

Această colonie penală a fost numită de mulți „lagăr de concentrare”, din cauza condițiilor extrem de dure. În iulie 2022, o explozie a ucis acolo peste 50 de prizonieri ucraineni. Moscova și Kievul s-au acuzat reciproc pentru tragedie. Mai târziu, Hulciuk a fost transferat în regiunea Riazan și apoi în Mordovia, republică parte a Federației Ruse. A fost eliberat în septembrie 2024 și s-a întors acasă în urma unui schimb de prizonieri.

Răzbunare sau iertare pentru torționari?

Și Vlad Sadorin (26 de ani) povestește despre tortura sistematică din captivitatea rusă. S-a înrolat în armata ucraineană în 2019 și a servit în Brigada 35 Marină. Începutul invaziei pe scară largă a Rusiei l-a prins staționat pe Insula Șerpilor, în Marea Neagră. A fost luat prizonier de o navă militară rusă, iar eliberarea sa a avut loc în ianuarie 2024, în urma unui schimb de prizonieri.

Deși experiențele descrise de Hulciuk și Sadorin sunt asemănătoare, pozițiile lor față de torționari sunt radical diferite.

„Mi se sugerează să public numele complet și adresa angajatului centrului secret IK-10 din Mordovia. Este infirmier acolo, un individ crud, căruia îi place să folosească electroșocuri. Sunt unii care nu ezită să lovească cu pumnii, picioarele, cu tuburi metalice sau cârpe ude”, spune Hulciuk.

Deținuții, povestește fostul prizonier, erau torturați inclusiv cu câini incitați sau electroșocuri aplicate în zona genitală.

Și totuși, Hulciuk nu vrea să dezvăluie numele celui care l-a torturat.

„Pentru mine, ce a făcut el a fost doar o parte a răului pe care mi l-au făcut alții. Dacă m-aș răzbuna pe rușii care m-au tratat așa în captivitate, ar trebui să mă răzbun și pe ucrainenii care m-au tratat rău. Mi se pare mai ușor să uit și să privesc înainte.”

Sadorin vede altfel lucrurile.

„Urăsc profund rușii, pentru câtă durere și umilință ne-au provocat. Cântăream 120 de kilograme când am fost capturat și am ieșit din prizonierat cu 60. Am fost nevoit să mănânc șoareci, hârtie igienică și săpun.”

Vorbește și despre violență fizică extremă: a fost lovit în cap cu sticle, povestește.

„Ar trebui să-i iubesc? Să-i consider frați? Au venit să mă omoare pe mine și pe familia mea, fără ca noi să le fi făcut nimic.”

Sadorin spune că a reușit să-i identifice pe toți cei care l-au torturat: „Toți cei implicați în aceste crime de război vor fi pedepsiți, mai devreme sau mai târziu. Există deja anchete în curs.”

Ajutoare financiare pentru foștii prizonieri

Atât Iurii Hulciuk, cât și Vlad Sadorin spun că au primit plăți consistente din partea statului pentru perioada petrecută în captivitate. Hulciuk și-a cumpărat din acei bani un apartament la Kiev. Potrivit lui, pe toată durata detenției, statul a virat sume de bani în contul părinților săi.

Totuși, potrivit unor veterani, nu există o reglementare care să prevadă o pensie viageră pentru perioada de captivitate. Cei care se întorc au dreptul la o pensie de invaliditate dacă sunt diagnosticați cu tulburare de stres posttraumatic (PTSD). Practic, toți cei care au fost prizonieri primesc acest diagnostic. „S-a decis acum că și captivitatea poate fi un motiv pentru acordarea unei pensii de invaliditate”, spune Sadorin, care intenționează să obțină în curând un certificat de incapacitate de muncă.

Hulciuk, în schimb, este de părere că „a fi recunoscut ca persoană cu dizabilități are și părți negative. De exemplu, e dificil să îți găsești un loc de muncă. Pentru mine e important să nu mă văd ca pe un invalid, așa că nu iau în calcul să primesc ajutoare de la stat. Îmi spun că sunt sănătos.”

Cum merge viața după captivitate?

Atât Iurii Hulciuk, cât și Vlad Sadorin spun că, după întoarcerea din captivitate, au putut decide liber dacă doresc sau nu să continue serviciul militar.

„Superiorii reacționează calm și întreabă ei înșiși dacă vrei să-ți dai demisia sau nu”, povestește Sadorin, care și-a reziliat contractul cu forțele armate.

„Am avut libertatea de a alege dacă vreau să continui să servesc sau să părăsesc armata. Am decis să renunț, fiindcă am servit destul”, spune Hulciuk și subliniază: „Pentru mine, a fost singura opțiune posibilă. Din câte știu, mulți dintre foștii prizonieri de război eliberați aleg să plece din armată – puțini rămân.”

De la ieșirea din armată, Hulciuk nu are un loc de muncă stabil, ci doar joburi part-time ca profesor de limba engleză.

„Anul acesta vreau să trăiesc liniștit, să mă refac fizic și psihic. Apoi vreau să plec în Germania, să studiez acolo și să-mi găsesc un loc de muncă.”

În timpul liber, învață deja limba germană, ia lecții de canto și merge regulat la sală.

„Pe front nu e loc pentru oameni nemotivați, pentru că ar pune în pericol viața lor și a celorlalți. E periculos”, crede Sadorin. „Am renunțat la armată pentru că acum am alt tip de activitate – propria mea linie a frontului, să zicem, în domeniul informațional.” După perioada de reabilitare și încheierea contractului cu armata, s-a stabilit la Odesa. În prezent, lucrează pentru „Break the Fake”, o organizație care combate dezinformarea rusă. Sadorin apare în mass-media și participă la evenimente în toată Europa, unde povestește despre experiențele sale.

Potrivit lui Sadorin, autoritățile ruse nu îi clasifică, de regulă, pe ucraineni drept prizonieri de război, mai ales pe cei care figurează oficial ca dispăruți în luptă. Cifrele vehiculate în presă despre numărul prizonierilor ucraineni din Rusia ar fi de fapt subestimate. În Rusia, susține Sadorin, există peste 250 de locuri unde sunt ținuți astfel de prizonieri, iar el însuși a trecut prin șapte. Unul nu semăna cu celălalt. „Unele aveau condiții normale de detenție – acolo ești bătut mai puțin și poate primești suficientă mâncare”, spune el și adaugă: „De asta depinde, în mare măsură, dacă un fost prizonier se va putea reintegra ca un om normal în societate sau nu.”