Vocile Mihaelei Perciun
De ce vocile şi nu scrisul, scrierea, scriitura, în fine, textul, textura sau chiar… stilul? Pentru că, de la chiar primul contact cu prozele Mihaelei Perciun, te alegi cu impresia, de-a dreptul copleşitoare, că autoarea nu ar scrie ceva pentru a fi citit, ci îţi vorbeşte cu scopul expres de a se face… auzită.
Or, dânsa optează, în mod categoric, pentru o literatură adresată nu atât şi mai întâi ochiului, aşa cum ne-a deprins tradiţia secular-milenară, ci auzului, urechii. Da, a existat şi o ramură, hai să-i zicem, a scripturilor nonfigurative, dar mai totdeauna meseria cuvântului a fost în vecinătatea artelor plastice, şi doar în modernitate-postmodernitate s-a dislocat categoric spre muzică, valorificând în primul rând valenţele sonore ale cuvântului. Or, scrierile autoarei noastre sunt pentru a fi percepute ca vorbire- rostire, aşa încât cine nu prea are auz muzical, imaginaţie auditivă riscă să se plictisească de la cele dintâi 13 pagini parcurse…
Când ziceam de primul contact cu prozele Mihaelei Perciun, aveam în vedere cartea ei de debut, o culegere de schiţe şi nuvelete întitulată „O fabulă pentru rege”, apărută la Prut Internaţional în 2003. De atunci încoace autoarea a oferit cititorilor romanul „Printre vagoane” (Cartier, 2005), iar recent o nouă carte, tot roman, purtând un titlu ca şi cum geamăn al celui dintâi – „Printre bărbaţi” (Editura Arc, 2010). Ceea ce surprinde, desigur, în mod plăcut (pentru autoare, dar şi pentru noi) este faptul că primele două cărţi au fost distinse cu premii, fie de Uniunea Scriitorilor, fie în cadrul unui concurs anume. Recent aflăm că autoarea s-a învrednicit de un nou premiu, în cadrul Concursului de dramaturgie naţională UNITEM 2009, pentru piesa „Mitică-i omul nostru”. Ajunşi aici, fără să vrem, exclamăm: „Iată, dar, care era enigma şi explicaţia ei! De ce, adică, Mihaela Perciun făcea o proză prepondernt pentru a fi auzită, adică dialogistico-polifonică? Pentru că, nu cumva, adevărata sa vocaţie era dramaturgia!”. De unde ar rezulta, dacă stăm să judecăm logic, că cele realizate până acum au fost ca şi cum nişte preludii, cel mai adesea impresionante, în calea spre gloria scenei. Şi apoi de unde te vei face mai bine auzit dacă nu de pe scenă?
Şi acum, despre VOCI. De ce VOCI? Adică de ce autoarea mizează mai mult pe vorbirea directă-dialog şi nu pe o simplă descriere, rememorare etc., adică recurgând la procedee narative tradiţionale? Nu formulez o explicaţie exhaustivă, doar propun câteva supoziţii. În primul rând, autoarea a avut o perioadă de ucenicie îndelungată şi îşi face intrarea în literatură la o vârstă când dispunea de o solidă şi variată experienţă de viaţă. În al doilea rând, venea în lumea scrisului nu ca destui alţii trecuţi prin facultăţi umanitare (filologie, jurnalistică), ci având formaţie de biolog, adică văzând lumea şi omul mai altfel… În fine, dar nu în ulimul rând, a avut nevoie de timp şi timp ca să-şi asimileze unealta de lucru, care s-ar părea că e cea mai elementară, dar şi cea mai greu de mânuit – limba literară şi stilul.
Aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre evoluţia autoarei. Dacă în cartea de debut Mihaela Perciun venea cu o serie de instantanee desprinse din realitatea imediată a odioasei noastre tranziţii, dar foarte concentrate şi adesea ironice, adică vii în cel mai înalt grad, în cărţile ce au urmat discursul prozastic devine oarecum conceptualizat, cerebral, cu tentative de argumentare savant documentară. „Printre vagoane” este străbătut de un fel de fluid vital autentic, care convinge, pe când în „Printre bărbaţi” se fac resimţite eforturile de a mişca acţiunea, iar finalul, care este unul de-a dreptul tragic pentru eroina cărţii, e oarecum neaşteptat-nemotivat şi te lasă nu doar rece, ci şi nedumerit… Ei bine, scena finală o fi fost pregătită şi prevăzută de autoare cu mult înainte de a începe romanul, iar asta iarăşi ţine mai curând de legile scenei decât de cele ale unei proze de proporţii, de unde iarăşi parcă ar veni să se confirme supoziţia privind vocaţia de dramaturg a Mihaelei Perciun.
Ca tematică-problematică, aşa cum reiese din cărţile publicate până la ora actuală, dar şi din textul piesei anunţate, la punerea în scenă a căreia se lucrează în prezent, Mihaela Perciun vine să abordeze aspecte foarte grave şi triste ale realităţi noastre umane şi sociale, zone până nu chiar demult tabuizate pentru literatură – destinul femeii atât în vechiul regim,cât şi în această aşa-zisă democraţie…
P.S. Vreau să zic că cele 39 de texte din cartea de debut, care, recitite astăzi, strălucesc cu o lumină din ce în ce mai puternică, sunt, aş cuteza a spune, tot atâtea romane-piese în germene, dintre care două au şi fost materializate, una fiind „O fabulă pentru rege”, din care a luat naştere romanul „Printre bărbaţi”.
27.12.2010
Vladimir Beşleagă
