Oameni/„Anatomia Unirii”: „Deseori, istoria ne descoperă căi pe care societatea umană nu poate să le anticipeze”
Căutam demult un prilej pentru o discuție cu Mihai Fusu, actorul, regizorul, pedagogul. Recenta decernare a Premiului Veniamin Apostol – pentru contribuție la educația artistică, a făcut ca acest prilej să se întâmple într-o dimineață de luni, după ce își însoțise mama la medic. „Când revin cu mama de la medic”, mi-a spus. Cu această condiție a acceptat să vorbim. În câteva zile, încep filmările unui film artistic despre Maria Drăgan, iar actorul va interpreta rolul marelui om de cultură Isidor Burdin, cel care a scos la lumină talentul Mariei. Știam că va fi ocupat, așa că am zis că aceasta-i ocazia pentru discuția cu Mihai Fusu.
Mă gândisem tot atunci: oare ce simt copiii când ajung să-și însoțească părinții la medici? Discuția noastră așa a și început, cu această întrebare. După o scurtă pauză de gândire, Mihai Fusu a povestit că mama sa, Vera Mereuță, celebra voce de la Radio Moldova, ajunsă la vârsta de 88 de ani, se simte relativ bine, continuă să muncească la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, având ore de Arta Vorbirii. „Când ajungi să-ți însoțești părinții pe la medici, parcă rolurile se inversează. Tu nu mai ești copilul de care părinții aveau grijă, dar ești cel care ai ajuns să le dăruiești lor grijă, responsabilitate, duioșie… Ne rugăm să-i avem aproape cât mai mult timp înainte, să știm că sunt. Dacă nu reușești să faci totul pentru ei, după ce pleacă de lângă noi, simți niște frustrări, niște mustrări de conștiință foarte puternice. E important ca atât cât suntem în viață, să le acordăm cât mai mult timp părinților, astfel încât după plecarea lor și viața noastră să fie tihnită, știind că am făcut tot ce am putut pentru ei.”
„Chișinăul noaptea”: „De obicei, credem că viața nocturnă e doar pe la Amsterdam, dar această viață e și aici, la noi acasă”
Pe parcursul carierei sale artistice a regizat peste 30 de spectacole. Cel mai nou e un spectacol documentar intitulat „Chișinăul noaptea”. Așa cum, pe 19 februarie, acest spectacol va fi jucat la „Teatrul fără nume”, l-am rugat să ne spună cum a apărut ideea unui spectacol documentar despre viața nocturnă a Chișinăului.
„Timp de 65 de ani, cât trăiesc aici, am urmărit schimbările care se întâmplă, am cutreierat cartierele mari și mici. Când am venit în acest oraș, era foarte mic. Când am crescut eu, și orașul s-a făcut mai mare”, povestește Mihai Fusu, recunoscând că în toate plimbările sale a fost intrigat de viața nocturnă a orașului. „Rareori ne gândim că atunci când cei mai mulți dintre noi se odihnesc, orașul continuă să muncească”, punctează regizorul.
A decis să fie un spectacol documentar, deoarece acest gen teatral e tot mai frecvent solicitat de public. A realizat spectacolul împreună cu studenții – viitori actori de la Academia de Arte. Spune că astfel a ținut ca aceștia să fie familiarizați și cu tehnici teatrale mai moderne, nu doar cu cele clasice.
„Clasa pedagogului Emil Gaju, care a realizat acest spectacol, a fost angajată ulterior la Teatrul fără nume, unde administrația instituției a propus ca acești tineri nou-veniți în teatru să prezinte spectacolul «Chișinăul noaptea» pe scena teatrului. Sigur, acesta a fost adaptat la sala de teatru, devenind un spectacol de mărturisiri ale participanților la viața nocturnă a orașului. Actorii povestesc despre viețile nocturne ale protagoniștilor, pe care tot ei i-au cunoscut. Sunt mărturisiri ale unui taximetrist, ale unui drogat, ale unui vânzător al unui magazin nonstop, ale unei recepționiste de noapte, ale unor fete de la cluburi de noapte. Vorbesc și medici de gardă, femei de serviciu de pe la discoteci. Majoritatea sunt profesii de noapte. E o viață pe care noi, chișinăuienii, nici nu bănuim că există. Uneori, credem că viața nocturnă e doar pe la Amsterdam, dar această viață e și aici, la noi acasă”, spune Mihai Fusu, precizând că tinerii actori au participat din start la acest proiect. Fiecare a identificat personaje, le-a intervievat, a elaborat texte, invitând persoanele intervievate la spectacol. Aceștia știu că, deși textul e documentar, interpretarea aparține actorilor.”
„Profesiile care au misiunea să facă societatea mai deșteaptă, mai cinstită și mai sănătoasă sunt neglijate”
„Am insistat ca interviurile cu protagoniștii să fie niște dialoguri ca între prieteni. Actorii au reușit să se împrietenească cu personajele, să demonstreze cumva că manifestă interes pentru viețile lor, să arate că îi înțeleg, că le simt stările. Doar așa omul se deschide către tine și poți avea un dialog deschis”, explică profesorul tinerilor actori. Apropo, Mihai Fusu este profesor la Academia de Arte. Despre această activitate a sa, regizorul spune că pasiunea pentru pedagogie a descoperit-o recent. „Știți, în viața mea am avut mari profesori, acum cred că a venit rândul meu să transmit cunoștințele pe care le-am acumulat pe parcursul vieții. Încep să înțeleg ce profesie valoroasă este aceasta. Înțeleg valoarea ei pentru societatea umană. S-a vorbit mult despre importanța Educației, dar promisiunile se uită. De obicei, profesiile care au misiunea să facă societatea mai deșteaptă, mai cinstită și mai sănătoasă sunt neglijate”, este concluzia pedagogului Fusu.
Discutăm despre faptul că a montat spectacole în mai multe țări ale lumii, dar, deși a studiat la Moscova, nu a pus vreodată în scenă spectacole la teatre din Rusia. Cu un fel de bucurie, Mihai Fusu spune că, da, și-a făcut studiile la Şcoala Superioară de Teatru „Şciukin” din Moscova, acolo unde au studiat mai mulți actori și regizori de la noi, printre ei fiind și părinții săi, Vera Mereuță și Dumitru Fusu. „Acolo s-au și cunoscut”, spune fiul celor doi mari oameni de artă. Amintește că la Chișinău a montat doar din Cehov, și asta pentru că alți autori ruși nu l-au pasionat. „Când a început războiul în Ucraina, s-a întâmplat o chestie curioasă cu teatrul rus și cu dramaturgia rusească. Atunci, atitudinea față de cultura și arta rusă a fost dezbătută mult la nivel european. Dacă Rusia a devenit agresor – să nu mai interpretăm lucrări ale oamenilor de creație din Rusia. A fost un moment benefic pentru mine. Acest moment de criză m-a ajutat să descopăr dramaturgia americană”, explică Mihai Fusu.
„Cred că vine totuși momentul montării acestei «Anatomii»”
De la un subiect la altul, ajungem la „Anatomia Unirii”, o piesă documentară scrisă împreună cu Luminița Țâcu, fosta sa studentă. În contextul dezbaterilor despre Unire, discutăm despre actualitatea acestei piese care, de altfel, a fost scrisă cu prilejul centenarului Marii Uniri, dar așa și nu a fost montată pe scenele din stânga sau dreapta Prutului.
„Ne-am propus să unim două teatre naționale, cel din București și cel din Chișinău. Am colaborat mult cu istorici, în special cu Virgiliu Pâslariuc. Ne-am dorit să facem o lucrare istoric fundamentată. Cartea s-a bazat pe stenogramele Sfatului Țării, publicate în ajunul centenarului Marii Uniri. Fusese publicat și Jurnalul de Război al Reginei Maria, am consultat și articole din presa timpului. Am muncit vreo jumătate de an. Poate a părut prea complicată directorilor celor două teatre și poate de asta nu a mai fost montată, dar cred că vine totuși momentul montării acestei «Anatomii». Deseori, istoria ne descoperă căi pe care societatea umană nu poate să le anticipeze”, e optimist autorul piesei „Anatomia Unirii”.
Regizor, actor, profesor de teatru, manager, jurnalist TV. Născut în 1960 la Grigoriopol. Și-a făcut studiile la Şcoala Superioară de Teatru „Şciukin” din Moscova, Rusia. Şi-a perfecţionat studiile în pedagogie la Conservatorul Naţional de Artă Dramatică din Paris, Franţa și în management teatral la Teatrul Regal Naţional din Londra, Marea Britanie. A gestionat Teatrul „Luceafărul” în perioada 1994–1998. A fondat Centrul de Arte „COLISEUM”, proiectul „FOOSBOOK”, a fost director la Teatrul municipal al Unui Actor.
În calitate de regizor, a montat peste 30 de piese în R. Moldova, România, Franța și Elveția. Printre acestea sunt Hamlet – de Shakespeare, Poveşti de familie – de Biljana Srbljanovic, Unchiul Vania și Pescărușul – de Anton Cehov, Rinocerii – de Eugene Ionesco, Femeia ca un câmp de luptă – de Matei Vișniec. Este inițiatorul teatrului documentar în R. Moldova și coautor al pieselor documentare „A şaptea kafana”, „Shakespeare pentru Ana”, „Corp de Copil”, „Anatomia Unirii”.
În calitate de profesor de teatru, predă în R. Moldova, dar a condus și susținut ateliere de teatru în Franţa, Elveţia, SUA, România, Spania. În calitate de actor, a jucat în trupele teatrelor din Chișinău, cât și la Centrul Naţional Dramatic din Montpellier, Franţa. Guvernul Franţei i-a conferit titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor. Este Maestru în Artă, Laureat al Premiului Național al Moldovei și recent, Laureat al Premiului Veniamin Apostol – pentru contribuție la educația artistică.
