Principală  —  Interviuri   —   Ziarul de Gardă are 4…

Ziarul de Gardă are 4 ani

O alocaţie bună de nimic

Veronica RUSSU

Pe moş Sergiu Popuşoi l-am găsit în faţa casei. Aşezat pe un scaun, se odihnea. Are 87 de ani şi este unul dintre cei doi mai bătrâni oameni din satul Holoşniţa, raionul Soroca. Sergiu Popuşoi a luptat în ultimul Război Mondial. S-a întors acasă rănit la un picior. M-a privit surprins când a auzit că vin de la ziar şi că vreau să scriu despre el. L-am rugat să-mi povestească despre anii trăiţi pe front.

Moş Sergiu începu să depene povestea. «Aveam 20 de ani, ne-au luat pe mai mulţi tineri din Soroca. Ne-au «încărcat» în vagoane şi ne-au dus în Polonia, la tăiat lemne. Era iarnă şi era frig, iar noi eram slab îmbrăcaţi. De acolo am mers pe jos până în Berlin». Cuvintele i se opreau ca nişte noduri în gât, iar lacrimile curgeau neoprite pe obrajii ridaţi de grijile războiului şi ale vieţii. Pentru o clipă, între noi se lăsă tăcerea. Povestea despre război îţi lasă amărăciune în suflet.

«Cu groază îmi amintesc despre anii în care am îndurat şi foame, şi frig. Gloanţele şuierau deasupra capetelor noastre. Pe atunci eram tineri, eram mai îndrăzneţi, nu înţelegeam că moartea putea să ne ia pe oricare dintre noi, în orice clipă. Am venit acasă calic de un picior. Aşa e viaţa», zâmbeşte printre lacrimi moş Sergiu.

Pentru că a fost la război, pentru că a luptat ţinând moartea în spate, statul îi oferă acum o alocaţie de 400 de lei. «Nici pentru medicamente nu îmi ajung, nu mai spun de mâncare», spune moşul. Îl întreb ce mai aşteaptă din partea statului. Zâmbeşte. «Nu mai vreau nimic. Doar sănătate de aşi avea».

Starea lui de om neajutorat mă tot aduce la gândul despre incapacitatea statului nostru de a-i proteja pe acei, tot mai puţini, luptători din generaţia lui moş Sergiu Popuşoi.

«Nici lor tren, nici mie sere»

Anastasia NANI

Acum câteva zile, camerele de filmat l-au surprins pe preşedintele Voronin în primul vagon care a testat segmentul de cale ferată Giurgiuleşti-Cahul. Oficial, tronsonul a fost finalizat la 25 iulie 2008, atunci când preşedintele a bătut ultimul ţăruş. Voronin a calificat lansarea proiectului drept una dintre cele mai importante realizări de la proclamarea independenţei R. Moldova. Asta doar după ce calea ferată Giurgiuleşti – Cahul a nenorocit zeci de familii de ţărani, fiind naţionalizate mai multe terenuri agricole.

În noiembrie 2007, atunci când Ziarul de Gardă a publicat un articol despre acest segment de cale ferată şi despre importanţa acestuia, Elena Onos din s. Manta, r. Cahul, ştia cu siguranţă că dacă «vine trenul», îi ia cele trei sere din care îşi intretine familia. Cum a aflat femeia despre proiect? «A venit cineva cu maşina şi a intrat pe proprietatea noastră. Nu s-a prezentat cine este. A spus: «Vse govoreat!», avea în vedere că se vorbeşte despre calea ferata. Habar nu aveam. Atunci i-am spus: «Vse govoreat – la Moscova!» În gospodăria mea «Nu-vse govoreat!»

În vara 2007, din cei 11 ari care urma să îi cedeze, femeia câştigase vreo 20 mii de lei. În schimbul acelui pământ i s-au promis 14 mii de lei. «Nu le dau!», ţinea una şi bună femeia. «Ce să le las copiilor drept moştenire? Trenul? Să îşi lase lor trenul! Eu am nevoie doar de pământul meu. Ne-am saturat de cei dolofani, cu cravate roşii, de pe la Guvern». Mai mult decât atât, femeia ameninţa că, dacă vor îndrăzni să intre în gospodăria sa, ea va trage «rîceagu»! «Ori eu, ori ei… Nici lor tren, nici mie sere!»

Am contacta-o pe Elena Onos după câteva zile de la lansarea tronsonului. Tristă, femeia ne-a spus că pentru cei 11 ari nu i-au dat 14 mii de lei promişi. Cei 11 ari de pământ şi ani buni de muncă au valorat exact 4 500 de lei şi un viitor în care familia Onos nu va avea unde investi. Lipsa celor 11 ari mai înseamnă poate şi membrii familiei plecaţi peste hotare. La fel ca familia Onos, alte câteva zeci de familii au fost prejudiciate de acest proiect cu care se mândreşte atât de mult conducerea R. Moldova. Nu a reuşit Elena Onos să tragă de «rîciag», pentru că buldozerul a călcat peste seră cu tot cu «rîciag».

Acum, chiar dacă preşedintele şi-a luat grija de la discursul rostit în faţa ţăranilor şi a muncitorilor feroviari, tronsonul încă nu e finisat. Zi de zi, camioanele continuă să transporte piatră şi nisip pentru a finaliza proiectul şi în realitate, nu doar pentru promisiuni electorale.

Antipozii miniştrilor de neon

Nicolae CUŞCHEVICI

Odată cu invazia apelor pe tărâmurile noastre mioritice, angajaţii serviciilor de aprovizionare cu apă şi demnitarii de stat sunt egali în faţa cetăţenilor. Lăcătuşii au devenit „miniştri”, la capitolul atenţiei publice. Chiar dacă, la moment, ambele tabere sunt la aceeaşi categorie de greutate, modul de a activa ale acestora e diferit, ca şi efectul.

Pe angajaţii întreprinderii comunale din s. Floreni, r. Anenii-Noi, i-am cunoscut acum 5 luni. Se aflau într-un garaj, concentraţi la repararea unui nod de apeduct ruginit. Sârguinţa de care dădeau dovadă aceştia în procesul de lucru schiţa un puternic contrast dintre lucrători şi aleşii lor. Lăcătuşii lucrează într-o fostă sală sportivă, prost luminată, miniştrii în cabinete luxoase cu lumini de neon orbitoare. Primii se descurcă cu puţinul pe care îl au la dispoziţie, ultimii cu greu fac faţă realităţii, deşi au totul la îndemână. Lucrătorii adună ruginituri şi meşteresc un lucru utilizabil. Funcţionarii adună idei şi întreprind măsuri necesare, de obicei în interesul cuiva.

„La nevoie suntem şi mecanici, şi instalatori”, spune Anatol Sverdlic, unul din lăcătuşi. Iată la ce se rezumă deseori situaţia moldoveanului care nu doreşte să plece la muncă peste hotare. Totodată, nu-mi prea amintesc un ministru care ar îndeplini şi alte obligaţii, legale evident, decât cele stipulate în contractul de muncă. Spre exemplu, s-o înlocuiască pe secretară, atunci când aceasta pleacă la WC sau se retrage la palavre, să le dea o mână de ajutor măturătorilor din jurul ministerului, care nu reuşesc să care toate frunzele până la venirea unei delegaţii. De ce nu?

Oricât de mare ar fi distanţa dintre activitatea unui simplu lăcătuş şi un ministru, într-un punct se pare că aceasta este 0. „De multe ori, când învârtim vreun şurub, se rupe ţeava exact la locul pe care vrem să-l reparăm”, povesteşte Serghei Cârnov, un alt lucrător. Situaţia cu „unde dai şi unde crapă”, este mult prea cunoscută demnitarilor. După ce elaborează o lege, şi aceasta este aplicată în practică, înţeleg că scopul pe care şi l-au propus a fost atins, doar că nici efectele adverse nu întârzie să apară.

În retragere, de 421 de zile

Alina Radu

Într-o bună zi, cu 10 ani în urmă, am primit o scrisoare de la un cititor. Nu era în plic, nu avea timbru, era un sul mic de hârtie, cât o cutie de gume de mestecat, dar care conţinea vreo 10 pagini de caiet scrise pe fiecare rând cu litere mărunte. Deşi foile miroseau a mucegai, valoarea informaţională a acelei scrisori era prea mare, era cea mai importantă scrisoare pe care o primisem de când eram reporter. Am pornit o corespondenţă care a durat mulţi ani. Scrisorile erau scrise de o singură mână, dar în ele se vorbea mereu despre 4 bărbaţi. Nu văzusem până atunci niciodată autorul scrisorilor, îl cunoşteam doar din auzite, dar tot ce scria era autentic şi magnetizant.

Cu 4 ani în urmă, atunci când am venit la Ziarul de Gardă, am adus acele scrisori, istoria celor patru oameni şi o reţea mare de relaţii cu familiile lor. Între timp a fost posibil să îl întâlnesc pe autorul scrisorilor. Au urmat alte zeci de scrisori, dar între timp acestea nu mai miroseau a mucegai, ci mai mult a birou senatorial sau a instituţii europene. De fapt, scrisorile veneau deja pe internet, conţineau şi fotografii, dar erau la fel de tăioase şi la fel de magnetizante. Multe dintre ele au fost publicate, căci era vorba de o mare cauză, de o mare temă de interes naţional, dar şi de o mare problemă pe care întreaga societate ar fi trebuit să o rezolve, pentru că 2 dintre cei 4 mai erau prizonieri politici. Toate aceste scrisori veneau de la Ilie Ilaşcu.

Ca reporteri, nu am putut face prea multe pentru eliberarea membrilor Grupului Ilaşcu, dar am încercat să facem tot ce se putea. Nu ne-am limitat doar la scrierea articolelor, am organizat campanii, dezbateri, apeluri, am scris la CEDO şi am sunat la Consiliul Europei. Au fost sute de articole, mii de apeluri telefonice, zeci de mii de oameni au aflat despre ceea ce se întâmpla în închisorile din Transnistria, dar nimic nu a însemnat prea mult şi nimic nu părea să se schimbe în bine.

Nu eram cei mai în drept, dar aşteptam cu tot interesul ziua cea mare, în care urmau să se întâlnească toţi 4. Calculam zilele şi orele, ne imaginam şi discutam cum va fi. Cu 421 de zile în urmă Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Tudor Popa şi Alexandru Leşco urmau să se întâlnească pentru prima dată după 15 ani. Deşi toţi au fost eliberaţi, nici în acea zi şi niciodată mai târziu acea întrevedere nu s-a produs.

Ca reporter nu puteam avea nicio implicare în acea întâlnire sau neîntâlnire. Dar, după 10 ani de corespondenţă, de comunicare, de întrevederi, de discuţii, simţeam că nu mă pot retrage reportericeşte. Zile în şir am căutat o strategie de retragere, analizând rostul efortului lor, al muncii noastre. Săptămâni la rând am mai scris scrisori, am mai dat telefoane. Îi găseam la fel de frământaţi, dar – deja în sânul familiei, comunicând cu lumea normală de care au fost privaţi atâta timp. Toate reveniseră într-o normalitate, pe care nu aveam niciun drept să o tulbur. Mi-a luat 421 de zile să asimilez această lecţie şi să pot scrie acest articol.

S-au copt roşii(le)

Svetlana PANŢA

Locuitorii satului Holercani (localitate care gazdueşte, la odihnă, funcţionari de rang înalt, inclusiv pe preşedintele R. Moldova) se bucură că în sfârşit s-au copt roşiile, sunt gata-bune de cules şi de comercializat în piaţa din sat. «Vom prinde puţin la bani», îşi zic sătenii.

Deosebit de fericit este moş Tudor.

«Eu le-am plantat. Le-am  udat. Am rupt tot buruianul din jurul fiecărui fir de roşie. Roada e bună. Acum mă pot odihni».

Moş Tudor a avut o viaţă foarte complicată, însă în momentele când îi era mai greu se gândea că măcar la bătrâneţe se va odihni. Spune că a votat comuniştii deoarece aceştia promiteau că vor avea grijă de pensionari.

«Tare mult aş da să mă culc noaptea în pat şi să dorm cu adevărat, un somn adânc, cu visuri plăcute. Am ajuns la bătrâneţe să nu pot dormi ca oamenii», se plânge moş Todor care, trăind 70 de ani în satul menit pentru odihnă, s-a odihnit un singur an, şi acela în penitenciar.

În 2001 comuniştii au fost „plantaţi» la conducerea R. Modova. Cetăţenii i-au susţinut cu votul său, rupând din rădăcină toţi oponenţii cu viziuni democratice. Au trecut opt ani, e timpul să cultivăm roada.

Roşii vor fi culeşi de la conducere. Asta e soarta lor de „legumă». Iar agricultorii din Moldova, care de opt ani stau cu spatele aplecat, în sfârşit îşi vor îmbunătăţi situaţia financiară. Tare mulţi bani au fost investiţi pentru creşterea roşi(i)lor.

„Numai pentru îngrăşăminte la roşii mi-am dat toată pensia», se indignează moş Tudor.

Dar, cum se mai zice, „banii nu miroase», chiar dacă sunt luaţi din buzunarele pensionarilor.