Vasile Corja, preot în Italia: „Mulți moldoveni l-au cunoscut pe Dumnezeu aici, în străinătate”

Originar din satul Țărăncuța, raionul Cantemir, Vasile Corja este de 13 ani paroh al bisericii Sfânta Cuvioasă Parascheva din Padova, Italia. A plecat, fiind la început pe drumul preoției, pentru a-și salva în Italia copila bolnavă, iar astăzi, alături de alți cetățeni moldoveni, ajută copiii bolnavi din țară să obțină tratament în Italia și se implică în campanii de caritate.

Într-un interviu pentru ZdG vorbește despre viața în Italia, falsurile despre religia din UE răspândite în ultimii ani și implicarea bisericii în politică. „Deci, dacă intri în Europa și începi să trăiești zi de zi aici, înțelegi că nu-i chiar așa cum se vorbește acasă. Realitatea este cu totul alta. Este o altă lume. O altă gândire. Nu este o Europă descreștinată. Dimpotrivă, am găsit aici foarte mulți italieni credincioși și extraordinar de buni, săritori la nevoie”, argumentează părintele.

— Vă rog să-mi povestiți, succint, ceea ce credeți că ar trebui să cunoască cititorii despre dvs. înainte de a avea un dialog despre divinitate și politică, ortodoxia într-o țară a Uniunii Europene, valori creștine și falsuri.

— Am ajuns în Italia cu familia acum 13 ani, pentru a salva fetița noastră, primul copil, care la numai doi ani și două luni a fost diagnosticată cu tumoare pe creier. În țară nu ni s-au dat șanse pentru salvare. 

Am salvat-o aici, la Padova, unde sunt medici foarte buni, cărora le suntem recunoscători pentru tot ceea ce au făcut pentru noi. Atunci am depus actele la Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, unde mă simțeam în apele mele, pentru că mă consider român. Am și studii la Alba-Iulia. Aici am fost primit foarte bine și am întemeiat o parohie, lucru deloc ușor: venisem cu un copil bolnav, care trebuia să aibă o operație foarte complicată, nu cunoșteam limba, nu cunoșteam pe nimeni, eram străin pentru toți. A fost foarte greu începutul, dar cu ajutorul Domnului, am trecut peste tot. Primăria din Padova mi-a acordat o sală comunală, pe care o închiriam inițial duminica, apoi și sâmbăta, unde făceam sfintele liturghii. Am început cu câteva persoane, iar încet-încet a crescut comunitatea. Astăzi, cunosc, cred, peste patru mii de oameni, iar în noaptea de Paște vin foarte, foarte mulți. Împreună reușim să facem multe campanii frumoase, pe care le-am legat de post, pentru că postul, unit cu rugăciunea și milostenia, ne înalță către cer, către Domnul: la Crăciun ajutăm familiile social-vulnerabile de acasă cu încălțăminte și haine calde, dulciuri; în Postul Mare pregătim cutii cu produse alimentare pentru bătrânii rămași singuri, iar înainte de începerea anului școlar trimitem în Moldova ghiozdane și rechizite.

Ne implicăm în diferite cazuri sociale și încercăm să ajutăm copiii bolnavi. Sunt foarte mândru de comunitatea adunată în jurul bisericii.

În prezent, am cumpărat un depozit foarte mare, o fostă fabrică, și am transformat-o în biserică.

— Dar cum l-ați cunoscut pe Dumnezeu? Când și cum s-a creat relația cu divinitatea?

— Bunicul meu de pe tată a fost un om foarte credincios. Și-a dorit să devină preot, dar nu avusese la timpul său posibilitatea. În schimb, citea foarte mult Biblia. Bunica de pe mamă, la fel, era foarte credincioasă. Datorită ei m-am apropiat de Dumnezeu. Ea m-a dus pe la toate bisericile, de mic copil. Mi-aduc aminte de revista „Alunelul”. La mijlocul revistei erau două foi care aveau conținut religios, legat de prorocii vechiului testament – Isaia, Zaharia, prorocul David, Samson, Solomon. Și de acolo mă punea bunica să tai paginile, le puneam frumos în ordine, le coseam și citeam. Nu știa să citească și îi citeam eu. Și așa a venit dragostea asta de a citi și a afla tot mai mult. Ne mai punea bunica și să ne rugăm, iar noi o urmăream toată copilăria stând în genunchi, cu candela aprinsă. Postul era post. Ne ducea la biserică. Îmi plăcea foarte mult când ieșea preotul în fața altarului înconjurat de copii mai mici și mai mari, toți îmbrăcați în veșminte albe, galbene. Simțeam că-mi doresc și eu lucrul acesta.

Apoi, când aveam 12 ani, a murit tata. Atunci am decis să merg la seminar, la Chișinău. Era anul 2002. Patru ani am fost student la Seminarul „Trei ierarhi”. Apoi m-am dus în România. Am făcut facultatea și masteratul la Alba-Iulia. În ultimul an de facultate m-am căsătorit. Ambii suntem cu studii în orașul Unirii, ambii ne considerăm români și ne dorim unire cu țara-mamă. După absolvire, ne-am reîntors în Republica Moldova. Acolo am fost hirotonit diacon, apoi preot, în Cimișlia, satul Coștangalia. Dar, după un an și jumătate, din cauza problemei de sănătate a copilului, care se agrava de la o zi la alta, am fost nevoiți să luăm calea pribegiei. Însă Dumnezeu ne-a purtat de grijă.

— Ați ajuns în Italia acum 13 ani. Ce gânduri vă frământau când ați plecat și cum i-ați găsit pe moldovenii care trăiau în Italia în acea perioadă? 

— Ne gândeam oare ce ne așteaptă? O să facem față tuturor provocărilor? Cum o să mergem mai departe? Sincer vă zic, am plecat cu o sumă simbolică de bani de acasă. Și ne uitam că timpul trece, că trebuie să plătim chiria și serviciile comunale. Așa că ne-am angajat și am muncit în câmp în prima perioadă. 

Cum i-am găsit pe moldoveni? I-am găsit foarte deschiși și m-au primit foarte bine. Oamenii de aici, din Padova și din afară, pe care-i cunosc, sunt extraordinari. Mulți dintre moldoveni mi-au mărturisit că l-au cunoscut pe Dumnezeu aici, în străinătate. Anume greutățile, încercările vieții i-au adus la biserică. Era punctul de referință, unde veneau, se rugau, plângeau, se întâlneau, se bucurau, deoarece noi după fiecare sfântă liturghie stăm la masă și discutăm. Așa, mulți dintre moldovenii noștri s-au împrietenit, au devenit cumetri, nași, au legat prietenii între familii. Unii s-au revăzut în biserică după ani și ani de străinătate.

— A urmat semnarea Acordului de asociere RM-UE și liberalizarea regimului de vize, perioadă în care Biserica Ortodoxă a Moldovei declara că „Europa ne arată deja un model de existență fără Dumnezeu” și vorbea despre anumite pericole care „ar putea să distrugă o întreagă civilizație ortodoxă”. Ați simțit asemenea pericole pentru un creștin ortodox? 

— Noi, în Republica Moldova, avem o altă mentalitate, care nu seamănă cu cea de aici. Lucrurile din afara Europei se văd altfel. Deci, dacă intri în Europa și începi să trăiești zi de zi aici, înțelegi că nu-i chiar așa cum se vorbește acasă. Realitatea este cu totul alta. Este o altă lume. O altă gândire. Nu este o Europă descreștinată. Dimpotrivă, am găsit aici foarte mulți italieni credincioși și extraordinar de buni, săritori la nevoie. De multe ori le spun creștinilor care frecventează biserica să spună un mare mulțumesc țării gazdă, pentru că ne-a primit cu atâta drag și ne-a oferit totul. Sigur, pentru asta a trebuit să muncim, dar în felul acesta am reușit să ne scoatem familiile din sărăcie, să ajutăm copiii să meargă la studii. Europa nu este descreștinată. Am călătorit și în Franța, în Germania, în Spania. Nu o văd descreștinată. Omul este, până la urmă, creat liber de Dumnezeu și poate alege. Este foarte important ca noi, cei care suntem formatori de opinie, suntem în fruntea unei comunități, să știm misiunea noastră la care suntem chemați și să ne-o facem cu toată responsabilitatea, cu toată dragostea și seriozitatea. Și dacă o facem așa, omul înțelege.

— Cum v-a schimbat și cum ați văzut evoluția dvs. spirituală în cei 13 ani de trai într-o țară europeană?

— Fac 15 ani de preoție și majoritatea lor i-am trăit propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în Italia.  Am căpătat multă experiență cu oamenii. Ei învață de la mine ceva și eu învăț de la ei. Suntem și foarte mulți preoți ortodocși în Episcopia Română a Italiei, avem foarte multe întâlniri cu alți preoți din România și Republica Moldova, avem colaborări cu alte parohii din țară, ajutăm parohii și de la Mitropolia Moldovei și de la Mitropolia Basarabiei. Aici am învățat și mai mult să nu facem diferență între unii sau alții, să încercăm să fim corecți unii cu alții, să ne facem datoria. Am înțeles și mai mult că trebuie să fim mai deschiși și să colaborăm, iar asta nu înseamnă că ne schimbăm credința. Mergem pe drumul nostru, dar ajutăm pe cine putem, pe cine ne iese în cale.

— Cum sunt protejate și promovate valorile creștine într-o țară europeană? Care este locul și rolul bisericii?

— În Padova, dar și în general, în Italia, pentru că în Episcopia Română din Italia suntem peste 300 de preoți, nu vedem vreo constrângere din partea statului. Dimpotrivă, ni se dă toată libertatea. Fiecare cult are dreptul la desfășurare, la propovăduirea cuvântului. Iar fiecare om este liber să aleagă unde vrea să meargă, să-și aleagă drumul vieții lui. 

— Circulă tot mai des, mai ales în perioadele electorale, „sperietorile” despre închiderea bisericilor odată cu aderarea R. Moldova la UE, despre legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex și promovarea valorilor comunității LGBT. Este asta realitatea într-o țară fondatoare a Uniunii Europene?

— Nu se îngrădește libertatea bisericii sub nicio formă. Nu se închide nicio biserică, slavă Domnului. Eu cred că aceste sperietori sunt propagandă rusească. Se știe care este scopul propagandei. Din păcate, nu am scăpat de această mentalitate sovietică. Mulți încă trăiesc în trecutul istoric, un trecut de care nu suntem foarte mândri.

— De ce preoții acceptă ca politicienii să intre „cu bocancii murdari în sfânta biserică”? Ce are biserica de câștigat și de pierdut din implicarea în procesele politice și electorale?

— Nu are nimic de câștigat, doar de pierdut, pentru că noi, preoții, ar fi bine să ne cunoaștem locul și misiunea. Iar misiunea noastră este să-i unim pe oameni și să-i întoarcem cu fața spre Hristos, pe când împărțirea asta a creștinilor în partide nu este bună. Caut întotdeauna să evit aceste momente de politică, indiferent despre care partid este vorba. Eu am încredere doar în Hristos, în Dumnezeu, pentru că el este alături de mine întotdeauna și nu mă dezamăgește niciodată. Partidele vin și pleacă, iar noi, preoții, rămânem. Și dacă rămânem ca oameni care ne implicăm în politică, înseamnă că noi suntem cei care îi pierdem pe creștini. Misiunea noastră nu este de a-i pune împotriva statului, din contra, ca preoți, trebuie să ne rugăm pentru cei care conduc țara. Atunci când intră un creștin pe ușa bisericii, trebuie să avem conștiința că nu vine la noi. Noi nu suntem cineva. Noi doar suntem puși în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Dacă îți oferă un candidat care vrea să ajungă președinte sau deputat careva mijloace financiare, ne gândim că este un câștig urât, nu unul binecuvântat. Prefer să fac mai puține reparații în biserică, dar să fiu cu conștiința împăcată.

— Din februarie 2022 și până acum, circa 200 de preoți au trecut de la Mitropolia Moldovei, subordonată Patriarhiei Moscovei, la cea a Basarabiei, a Patriarhiei Române, invocând că Biserica Ortodoxă Rusă susține agresiunea rusă. La hotar cu un război ce are de spus și de făcut biserica? Și ce nu spune și nu face?

— Biserica nu este doar episcopul și mitropolitul sau patriarhul. Biserica suntem noi, creștinii, toți. Toți facem parte din trupul tainic al lui Hristos. Hristos este capul bisericii, iar noi suntem membrii bisericii, și atunci biserica propovăduiește iubirea. Nu are nicio treabă războiul, propaganda în biserică. Ioan Evanghelistul spune clar: „Dumnezeu este iubire.” Însuși Dumnezeu ne spune să ne iubim vrăjmașii noștri. Nu trebuie să facem rău nimănui, iar cel care vrea să sfințească tancurile, rachetele și bombele nu are nicio treabă cu credința. Are treabă doar cu partea financiară și este un lup în piele de oaie. Nu îl doare inima pentru creștini, îl doare doar pentru beneficiul său, își satisface interesele.

— Ar trebui să fie mai vocală biserica, să spună lucrurilor pe nume?

— Biserica trebuie să spună sus și tare și să ceară să se stopeze crima aceasta care se face. Nu este altceva decât Cain împotriva lui Abel, cum a zis patriarhul bisericii ucrainene. Este o luptă a fratelui împotriva fratelui. Biserica trebuie să aibă o poziție foarte clară, indiferent de consecințe, fără să se teamă, și să spună că genocidul împotriva poporului ucrainean trebuie să înceteze. Suferă nu doar poporul ucrainean, suferă o lume întreagă.

— Cum se simte războiul la depărtare? 

— Este o mare nenorocire. O simțim și noi, chiar dacă suntem la mii de kilometri. Ne informăm și în fiecare zi așteptăm cu nerăbdare să se termine și ne rugăm pentru pace. Este primul lucru pe care îl facem la Sfânta Liturghie: cu pace, Domnului să ne rugăm.

— În Moldova, biserica este încă instituția în care oamenii au cea mai mare încredere, dar această încredere scade constant, deși numărul locașurilor sfinte crește. Depărtarea de credință se întâmplă și în majoritatea statelor europene. Întoarcerea cu faţa la credinţă prin ce s-ar manifesta?

— Oamenii nu se întorc la credință, de multe ori, de bună voie. De multe ori este nevoie să treacă prin încercări. De obicei, încercările sunt cele care îi aduc la Hristos. Puțini sunt cei care simt în interiorul lor o chemare către Dumnezeu. Adevărul este că atunci când îi este bine, omului îi este mai greu să se apropie de Dumnezeu.

— Ce valori și lucruri bune ați vrea să preluați din comunitatea italiană?

— Libertatea și respectul reciproc, acceptarea celuilalt așa cum este, promovarea binelui, voluntariatul. Sunt foarte multe. Aș accentua și dreptul la libera exprimare. Dar, din libertate se nasc toate. Doar că e o problemă cu libertatea. Ca să folosim bine libertatea, trebuie să avem discernământul bine așezat, să avem capacitatea de a discerne binele de rău, de a înțelege unde mă duce cuvântul meu, gândirea mea, unde mă duc faptele mele. O spune Apostolul Pavel: toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.

— În revenirile acasă, ați fost în situația în care a trebuit să dezmințiți anumite falsuri ori să explicați oamenilor cum stau lucrurile cu adevărat într-o țară europeană?

— M-am confruntat de multe ori, chiar cu rudele mele. Am întâlnit oameni care spuneau că suntem plătiți în Italia cu trei mii de euro, de asta stăm acolo. Aici nu stai. Ca să primești așa salariu, și nu sunt foarte mulți care primesc așa salariu, trebuie să muncești pe rupte și să economisești. Când merg acasă, le explic și rudelor, și altor oameni pe care îi întâlnesc, că este nevoie de muncă, să investești timp și capacități intelectuale,  profesionalism și experiență pentru a fi apreciat și remunerat. Și mai văd o problemă a întregului nostru popor: trăim într-o bulă a minciunii. Oamenii cred orice informație care se propagă la televizor sau pe internet. Trebuie să punem mâna și să cercetăm, să căutăm mai multe păreri. 

Mă gândesc că pe noi nevoia ne-a făcut să fugim din țară, dar și politica țării și propaganda rusească, deoarece nu ne-am văzut viitorul așa cum am fi vrut să ni-l vedem. Ne-am fi dorit o țară liberă, fără influențe, liberă de toate falsurile care vin din est, și știm de unde vin, de la cel care se numește „fratele mai mare”, dar știm că nu ne este frate, dar stă cu pistolul la tâmpla noastră. Vreau să ne deschidem mintea și în perioada acestei sărbători luminate să ne punem întrebări și să ne trăim viața slujindu-l pe Dumnezeu.