Ostașul invizibil al Renașterii Naționale

Dumitru Popa. Despre acest om se vorbește că este extrem de curajos, onest, că e un luptător neinvincibil. E omul care, în 1989, fiind un simplu muncitor la Combinatul „Iscoj” din Chișinău, a reușit să rostească o pledoarie dedicată limbii române, nemaiauzită până atunci în Piața Victoriei (n.r., azi – PMAN). Acei ani, acea luptă, i-au marcat viața și destinul. Era perioada în care părea că, până la destrămarea URSS mai e mult timp de trăit. Deși părea o veșnicie până la Libertate, grupuri de tineri erau nerăbdători să demonstreze lumii că și Basarabia e Patria limbii române, că și basarabenii merită să vorbească, să scrie, să cânte, să plângă și să se bucure în limba lor maternă – limba română.

Dumitru Popa e unul dintre ostașii invizibili ai Renașterii Naționale. Despre el nu s-au scris cărți, nu s-au realizat filme documentare, numele său nu a figurat pe liste electorale, deși ar fi meritat. În 1989, alături de alți luptători, a ieșit în fața celor întruniți la mitinguri, la proteste și la Marile Adunări Naționale. Ieșea în fața mulțimii să spună simplu, omenește, că limba română e cea care poate readuce demnitatea și onoarea acestui neam. Pentru ieșirile sale publice a fost reținut, arestat, condamnat, imputându-i-se că face propagandă antisovietică. Azi, Dumitru Popa spune că nu a fost niciodată singur, alături de el fiind alți tineri care erau gata să-și sacrifice tinerețea în numele eliberării naționale a Basarabiei. „E păcat că nu veți găsi secvențe video sau pagini de istorie despre viața și sacrificiile oamenilor simpli pentru limba română și pentru renașterea națională a Basarabiei. Probabil se mai păstrează prin arhivele Securității, dar cine să aibă acces la ele? Cine să le adune într-o poveste adevărată?” – spune amărât Dumitru Popa. Acesta regretă că mulți dintre cei alături de care a fost în primii ani ai renașterii naționale nu mai sunt în viață, iar celor care mai sunt, nu le mai ajung puteri să îngrijească mormintele camarazilor lor. „Ani la rând ajungeam la Durlești, la mormântul lui Ion Smoleanchin, la Cîrnățeni, la mormântul lui Grigore Vârtosu… Acum nu-mi mai ajung puteri, spune Dumitru Popa, sprijinindu-se într-un baston.

Dialogul nostru a început simplu. Aveam în față un adevărat erou, un om care nu a știut vreodată și nu știe și acum să-și afișeze eroismul. Puțini ca el.

„Am zis: e de ajuns să ne tot ascundem în groapa lupilor”

– Cum a început totul?

– Mai întâi vreau să vă spun că în viață nu am bucurie și mândrie mai mare decât cea că am ajutat cu ce am putut la restructurarea și renașterea națională a neamului nostru românesc. Prin 1988-89, eram angajat la Combinatul de piei artificiale „Iscoj”. Ani la rând am reușit să urmăresc situația lingvistică de acolo. Am constatat că, la acel combinat, toată administrația vorbea doar rusește. Ei erau peste tot, pe când noi, băștinașii eram ca niște vite de tracțiune. Munceam, munceam, dar oricu era hărțuiți. Îmi mai amintesc cum, în acei ani, încercam să găsesc dosarul bunicului meu care, în 1945, fusese împușcat la Tiraspol. Mă adresasem peste tot, dar toți îmi spuneau: „Dacă aveți nevoie, duceți-vă la Tiraspol, noi nu avem acces la arhive”. Am fost furios că nu puteam afla ce i se întâmplase bunicului meu, și că mi s-a interzis să aflu adevărul..

– Cum ați ajuns să vă opuneți, să protestați?

– La întreprindere, categoric refuzam să vorbesc rusește. Chiar și la adunări importante, moderate de șefi doar în limba rusă, vorbeam românește. Șefii mă întrebau de fiecare dată, în rusă: „А что, советская власть вас русскому языку не научила?” (n.r.: Dar ce, puterea sovietică nu te-a învățat limba rusă?) Tot ei îmi recomandau să vorbesc la bucătărie în limba mea, iar în public să vorbesc în limbă „normală”, de parcă limba lor era singura normală. Între timp, citeam multă literatură, încercam să înțeleg de ce ne confruntăm de astfel de realități. Prin 1987 au început primele mitinguri. Erau răzlețe la început. Abia în 1988, în decembrie, am reușit să organizăm primele mitinguri în preajma sovietului suprem. Au urmat cenaclurile „Alexe Mateevici” în zona Lacului de la Valea Morilor. Acolo am avut și eu ceva de spus. Am zis: e de ajuns să ne tot ascundem în groapa lupilor, că e timpul să ieșim în centrul orașului. De ce noi, băștinașii, ne-am convoca pe ascuns, pe când ei ar avea întruniri în săli spațioase, în centrul Chișinăului? Așa că, duminică, 22 ianuarie 1989, împreună cu regretatul Ion Smoleanchin, i-am convocat pe toți participanții să continuăm mitingul în Piața Victoriei. Atunci, în Piața Victoriei, am vorbit pentru prima dată. Am menționat neajunsurile care au loc în societate, dar și problemele economice, precum eșecul lucrărilor de irigare în zonele de sud ale R. Moldova. Am vorbit despre statutul limbi noastre și despre neglijarea tradițiilor și obiceiurilor naționale. Vorbeam de la tribuna din preajma monumentului lui Lenin, din fața Casei Guvernului. Până atunci, nu mai îndrăznise nimeni, decât liderii comuniști, să urce la acea tribună. Când am încheiat, am înțeles că așa și sunt singur acolo, sus. Niciun  scriitor, niciun savant nu urcase la tribună, doar niște milițieni s-au urcat și m-au somat să eliberez tribuna, motivând că acel loc nu e pentru oameni, că tribuna e  guvernamentală. I-am zis milițianului să nu insiste, ca să nu fie blamat de cei adunați în piață.

– Câți să fi fost la acel miting?

– Cred că erau vreo două-trei mii de oameni. Am așteptat să urce la tribună cineva dintre scriitori, dintre savanți sau de prin administrație, dar nu a urcat nimeni, așa că am coborât de la tribună și am chemat mulțimea să mergem spre Academie. Era  22 ianuarie 1989, ora amiezii, după ședința cenaclului. Și la Academie am continuat discuțiile, am vorbit despre problemele noastre, ale basarabenilor și despre faptul că nimeni nu ne apără.

– Toate protestele, de obicei, erau urmate de rețineri și arestări. Cum a fost în cazul dvs.?

– Pe 24 ianuarie, după ce fusese urmărit în ultimele zile, m-au arestat de acasă. Știu că au cerut de la secția de cadre a întreprinderii adresa mea de acasă și au venit direct acolo. Îmi amintesc discuția cu Mihail Plămădeală, care atunci era anchetator principal, pe urmă el devenise ministru de Interne. Mă tot întreba cine sunt. I-am spus că sunt muncitor la Combinatul „Iscoj”. S-a enervat și a lovit cu pumnul în masă, reproșându-mi că aș minți, că, de fapt, aș fi jurnalist, că aș lucra pe la Televiziune. A mai zis că muncitorii niciodată nu ar avea curaj să iasă și să vorbească în centrul capitalei. Atunci, după câteva runde de interogatoriu, m-au obligat să semnez că nu voi părăsi locul de trai și i-au permis să plec acasă. După protestul din 12 martie 1989 au urmat mai multe arestări. Atunci reușisem să organizăm un miting puternic. În zilele ce au urmat acelui protest au fost arestate vreo 10 persoane, printre care și eu, și Grigore Vârtosu, și Ion Smoleanchin. Vreo patru luni am rămas închiși, perioadă în care aveau loc procesele noastre de judecată.

– Cum a suportat familia dvs. perioada în care erați închis în penitenciar?

– Veneau la pușcărie și îmi aduceau mâncare, deși nu li se permitea. Eram în  penitenciarul 13. Toți cei reținuți în ura protestelor eram în același penitenciar, doar că în celule diferite, ca să nu comunicăm. Doar datorită celor care au stat în grevă, datorită mitingurilor organizate de Leonida Lari, a marșurilor desfășurate chiar în preajma închisorii, am fost eliberați. Personal, am fost eliberat sub semnătura secretarului de partid de la combinat. În ziua eliberării, venise după mine cu autobuzul de la întreprindere, secretarul de partid, ca să mă ia sub răspunderea sa de acolo. Întârziase. Noi eram deja în Piața Centrală, la Ștefan cel Mare, continuam protestele pentru limba română.

– Și cine era secretar de partid atunci?

– O oarecare Grigorenco, parcă așa îi spuneam. Pe urmă trecuse și lucra consilieră la Nicolae Costin, când acesta era primar.

– Cum ați fost judecat?

– Procesul meu a fost unul demonstrativ, public. Ședințele aveau loc în sala de festivități a întreprinderii. Astfel de procese aveau scopul de a insufla frica în rândul angajaților. Parcă li se spunea să fie prudenți, ca să nu pățească la fel. Eram acuzat de propagandă împotriva URSS și de nesupunere organelor de drept. Am fost condamnat, în temeiul art. 203, 204, ale codului procesual de atunci, la 3 ani de închisoare cu suspendare, condiționat. Nu a fost simplu, dar nu regret nicio clipă din cele trăite atunci. Mă mândresc cu tot ce am reușit să realizez. Deseori răsfoiesc arhiva și amintirile și înțeleg că nu mi-aș fi putut trăi altfel viața.

– Cum credeți, justitia actuală cum v-ar fi judecat?

– Cât mă privește, în orice condiții, aș fi procedat la fel. Cât despre justiție, nu știu ce ar fi făcut, cum ar fi procedat în cazul unor astfel de dosare. Sunt, totuși, optimist, pentru că știu că avem legi relativ bune, rămâne doar să fie aplicate corect. În prezent, justiția ar trebui să facă ordine în rândul partidelor care sunt ilegale aici.

– Povestiți-ne ce vă mai amintiți despre grupul celor 10, care ați fost arestați în martie 1989…

– Amintiri tot mai triste, pentru că suntem tot mai puțini în viață. Mă duc la mormintele colegilor de luptă, la Smoleanchin, la Vârtosu, la Moroșanu Mihai. Moroșanu a fost un om excelent. A fost deportat, mai târziu – condamnat pentru că nu acceptase să vorbească rușește într-un magazin. Au chemat poliția, l-au luat și a stat trei ani de zile în detenție, pentru naționalism. Tot Moroșanu a fost arestat pentru că s-a opus înlocuirii monumentului lui Ștefan cel Mare cu monumentul lui Lenin. A fost o adevărată epopee. Și prietenul meu, Ion Smoleanchin a stat închis 100 de zile pentru participarea sa la mitingul din 12 martie. A mmurit de tânăr, după ce îi cedaseră rinichii în urma loviturilor commise de milițieni. La fel și Ion Tutunaru, a decedat devreme. El, fiind singur, nu avea cine îi purta de grijă după ce se îmbolnăvise. Grigore Vârtosu era puternic, dur, rezistent. Cu Fioghin ne vedeam uneori, când era aici, ai vorbeam după ce plecase în România… Era tare viteaz. Îi ziceau „Haiducul”.

– Limba română, pentru care ați luptat, deține locul cuvenit în societate, astăzi?

– Uneori am impresia că am putea relua lupta și aș fi gata să stau închis, doar ca în momentul eliberării să aud că peste tot se vorbește curat românește. Din păcate, limba rusă continuă să domine în diferite sfere. Azi, la posturile TV, aproape că nu ai ce viziona în limba română. Peste tot doar filme în limba rusă, cu subtitrare în română. Doar la TVR Moldova mai prinzi câte un film românesc. Acum și dezbaterile publice au loc deseori în rusă.

– Cum sunteți tratat de statul pentru libertatea și independența căruia ați luptat?

– În 1994, am primit acasă o informație din care am aflat că am fost reabilitat. La fel și alți participanți la acele evenimente, care fuseseră condamnați în 1989. Am primit statut de deținuți politici, alături de victimele deportărilor staliniste. Statutul respectiv presupune un adaos de vreo mie de lei la pensie. Atât. Nimeni nu s-a gândit să ne compenseze moral perioada în care am fost închiși pe nedrept. Cu ceva timp în urmă, ne-au promis bilete la sanatorii, dar am rămas doar cu promisiunea. În societate este trecută cu vederea acea perioadă a luptei de eliberarea națională care, de fapt, a constituit începutul prăbușirii comunismului. Niciodată nu suntem invitați la evenimente festive. Nici măcar o insignă nu ne-a fost conferită. De la comuniști sau de la agrarieni nu am așteptat nimic, dar s-au mai schimbat lucrurile, s-au schimbat guvernele, șefii de stat. Porniusem să constituim o asociație ca să ne promovăm drepturile, dar nu am mai reușit, că tot mai puțini suntem. Așa se întâmplă uneori, cei care pot lupta, nu se pot apăra.

– Mulțumim.