Femeia care s-a opus regimului sovietic: „Eu oricum voi locui în Moldova mea!”

Le-a trimis scrisori lui Putin și Medvedev, cerându-le să recunoască public atrocitățile deportărilor, Federația Rusă fiind succesoare de drept a Uniunii Sovietice. A considerat oportun ca Rusia să urmeze exemplul Germaniei, care și-a recunoscut vina pentru holocaustul nazist și plătește despăgubiri tuturor supraviețuitorilor sau urmașilor de primă linie. A primit, însă, un răspuns din care reieșea că Guvernul R. Moldova ar fi responsabil pentru cele invocate și că urmează să se adreseze Guvernului al cărei cetățean este.

Președinta Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici din Moldova, Valentina Sturza, s-a adresat și Guvernului, de la care încă mai așteaptă un răspuns. Mai așteaptă, încă, la cei 90 de ani împliniți recent.

Deportată de două ori: la 12 și la 20 de ani

Cincisprezece din cei nouăzeci de ani împliniți recent, Valentina Sturza i-a trăit în pustiurile Kazahstanului, unde a fost deportată de regimul sovietic. A fost exilată de două ori în ambele valuri de deportări din Basarabia, pe motiv că familia ei a reușit să evadeze prima dată. De pe când avea doar 12 ani a îndurat foamete și umilință, fiind considerată, la fel ca și întreaga sa familie, dușman al poporului. Motivul? Făcea parte dintr-o familie de intelectuali, fruntașii căreia ocupau poziții de conducere.

Potrivit istoricilor, la întocmirea listelor celor deportați, s-a ținut cont de activitatea capului familiei, de averea sa şi de faptul dacă acesta a colaborat sau nu cu fostele administrații românești. Documentele de arhivă au scos la iveală că întregul proces al deportărilor a fost pregătit minuțios, timp de jumătate de an.

Motivul adevărat al deportării: tatăl Valentinei – primar de Ciuciuleni, deputat în Paramentul României

Tatăl Valentinei, Grigore Scafari, primar de Ciuciuleni în anii 1931-1938, deputat în Parlamentul României, secretar al Partidului Liberal din Basarabia, condus de Ion Inculeț, a fost decorat cu „Crucea de Aur” de către regele Carol al II-lea. Inițial, a fost condamnat la moarte prin împușcare de NKVD-ul sovietic, iar mai apoi, sentința i-a fost schimbată cu 15 ani de gulag în munții Ural. Pe tatăl nu l-a văzut de la primul val de deportări, din iunie 1941, atunci când bărbații au fost separați se soții, coborâți din tren la Tiraspol și duși în direcții absolut diferite. Unii au fost împuşcaţi, alţii au fost judecaţi la 15-25 de ani de detenție, doar pentru că au fost primari, deputaţi, profesori, preoţi şi buni gospodari. Din satul Ciuciuleni au fost deportate șapte familii de gospodari și intelectuali.

Vagonul cu copii leșinați

Valentina, alături de sora sa și de cei doi frați împreună cu mama și bunicii paterni, și-au continuat drumul de peste 3000 de km alături de alți 140 de oameni, înghesuiți într-un vagon murdar, în care fuseseră cărate vite. Vagonul avea ușa ferm închisă, niște geamuri mici, iar temperatura era infernală. De căldură și de sete, leșinau mai ales copiii. Primeau hrană o dată pe zi – niște terci și peștișori extrem de sărați. Își amintește și azi gustul apei, care avea un miros strident de motorină, fiind luată din pompa ce alimenta locomotivele. O pătură ținută sus de două persoane îl separa pe cel ce-și făcea necesitățile într-o gaură tăiată în colțul vagonului. Acestea sunt amintirile Valentinei, păstrate intacte de aproape 80 de ani.

Erau numiți țigani și dușmani ai poporului

Ajunși în regiunea Kzîl-Orda, în Kazahstan, familia Scafari a dormit în barăci pe paie, simțind adesea sete și foame. Erau hărțuiți de copiii kazahi, care îi numeau țigani şi „dușmani”, aruncând în ei cu pietre. Localnicii obișnuiau să cumpere pâine de la un magazin local, pe deportați, însă, nu îi lăsau să stea în rând, ei alimentându-se doar cu ceea ce reușiseră să ia de acasă – câte zece kg de făină și de fasole.

Fratele mai mic al Valentinei, văzând că li se epuizează făina, a mers la acel magazin și s-a strecurat printre femeile kazahe să cumpere și el pâine. Fiind mereu împins și alungat de cumpărători, într-un moment, reușind să-și mențină rândul, făcându-și loc printre picioarele localnicelor, când a întins banii să cumpere pâinea, a mușcat-o de mână pe femeia care l-a bruscat. „Собака” (n.r. „câine”) i-a fost numele fratelui celui mic până au plecat de acolo, chiar și copiii îl strigau: „Вот, собака! Собака идёт!” (n.r. „Iată câinele! Vine câinele!”)

Evadarea din barăcile cu șerpi

Au reușit să evadeze din acea regiune după trei luni de exil, s-au agățat de trenuri ca să poată pleca cât mai departe de barăcile groazei, în care, pe timp de noapte, mișunau șerpi. După trei săptămâni de schimbat trenuri, extenuați și înfometați, s-au înregistrat în gara orașului Saratov ca și persoane evacuate. Au lucrat doi ani în colhoz, la rugămintea mamei, iar după terminarea războiului, familia a revenit în Moldova.

Arestată și în al doilea val de deportări

În iunie 1948, Valentina se căsătorește cu dascălul Nicolae Sturza, descendent al renumitei familii Sturza din Basarabia, cu care a trăit peste jumătate de secol până la decesul acestuia. După numai un an de liniște aparentă, Stalin a declanșat cel de-al doilea val de arestări și deportări. Mama Valentinei a fost arestată, bunicii paterni au evadat în păduri și s-au ascuns cinci luni până la sosirea iernii, după care, au fost arestați și ei.

În 1950, Valentina a fost reținută din nou de milițieni. Momentul despărțirii de soț a fost sfâșietor: „În toiul nopții, în curte aștepta o trăsură. Soțul mă ținea strâns la piept. Atunci, milițianul m-a smuls cu forța şi m-a aruncat în trăsură. Soțul s-a agățat de trăsură, dar a fost îmbrâncit, caii au pornit şi Colea alerga după noi strigând: «Luaţi-mă şi pe mine acolo unde o duceți pe Valentina mea!»”.

După luni de închisori în Chișinău, Odesa și Harkov, ținută în condiții inumane, cu femei condamnate pentru omor și jafuri, Valentina ajunge din nou în regiunea Kzîl-Orda din Kazahstan. Exilul a ținut până în 1956, atunci când a fost semnat decretul de eliberare și reabilitare a celor deportați. În acest an, Valentina își revede familia: tatăl, care a fost eliberat din gulag și soțul, care a urmat-o în Kazahstan deși nu a fost deportat. Soțul Nicolae a slujit în armată timp de patru ani, iar Valentina a lucrat ca să-și întrețină familia: copiii și cei doi frați mai mici. A ajuns șefă adjunctă a unei bănci din Kazahstan. I-au plăcut întotdeauna cifrele în școală și, pentru că la limba rusă se descurca mai greu, a exersat probleme de logică și aritmetică. Pentru a-i cumpăra cărți, mama ei s-a împrumutat de la colhoz.

Printre greutăți, crâmpei de fericire

Viața în exil i-a dăruit Valentinei, pe lângă umilire și foamete, doi copii: Margareta și Valeriu, care au bucurat-o pe mama cu patru nepoți și două strănepoate. Au moștenit de la mamă și bunei același spirit de luptători, hărnicia de a-și construi prin muncă propria gospodărie, încrederea într-un viitor mai bun. Au învățat să urască minciuna și lingușenia.

În pofida zilelor grele, Valentina a învățat să gândească că „mâine va fi mai bine”: „Mi-a plăcut viața, de aceea am supraviețuit. De mic copil trebuie să fii energic, pentru că energia menține sănătatea”. Tatăl a fost cel care i-a învățat să fie optimiști, deși înțelegea contextul politic și era conștient că represiunile vor veni și în Basarabia, odată ce familia țarului Nicolae fusese omorâtă.

Potrivit Valentinei Sturza, care face referire la un raport oferit lui Stalin în februarie 1950, sovieticii au deportat din Basarabia în total 94 792 de persoane. Potrivit istoricilor, cifra reală nu poate fi constatată și documentată din cauza secretizării și nimicirii dosarelor.

„Au vrut să șteargă orice urmă a familiei noastre”

Decizia familiilor Scafari și Sturza și de a reveni la baștină în anul 1965 a fost preumbrită atunci când au găsit gospodăria nimicită. „Au vrut să șteargă orice urmă a familiei noastre. Nu doar că am fost alungați din casă în 1941, dar, când ne-am întors, am fost alungaţi şi din sat”, povestește Valentina Sturza.

Neacceptați în satul natal, alungați și marginalizați, Valentinei nu i-a fost frică să lupte cu morile sistemului sovietic instaurat în Basarabia. S-a văzut impusă să militeze pentru dreptul de a rămâne să locuiască în țara sa. A mers la MAI, în fața unui oficial de rang, rusofon, specialist adus din URSS în RSS Moldovenească, care i-a explicat: „Вы не имеете право жить здесь, только за приделах страны!” (n.r. „Nu aveți dreptul să locuiți aici!”), la care Valentina i-a replicat fără frică: „А Вы имеете право занять наши места в нашей стране?” (n.r. „Dar dvs aveți dreptul să ne ocupați locurile în țara noastră?”). Faptul că avea în brațe cel de-al doilea copil în timpul discuției, nu l-a oprit pe militar să o bruscheze înspre scări. Valentina și-a adunat toată puterea într-o afirmație plină de speranța unei luptătoare: „Я всё равно буду жить в моей Молдове! Я от сюда никуда не уеду!”

Soții Sturza s-au stabilit la Strășeni, unde, încetul cu încetul, și-au închegat o gospodărie. Mărturisește că a lucrat în continuu, fără răgaz. A fost contabilă și economistă într-un colhoz din Strășeni, apoi șefa departamentului revizie și control la Ministerul Agriculturii, de unde s-a pensionat. Și niciodată nu a tăinuit că a fost deportată, chiar dacă acest fapt era în detrimentul ocupării unui post dincolo de a unui muncitor simplu.

Activistă civică la 90 de ani

Pentru că e plină de energie, Valentina Sturza nu s-a gândit niciodată să își accepte odihna mult așteptată de mulți vârstnici. Militează timp de 19 ani pentru drepturile celor deportați, conducând Asociaţia foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Moldova. „Lupt pentru a ușura viața oamenilor care au suferit represiunile unui regim crud și nedrept. Muncesc fără răgaz până în prezent!”, susține Valentina.

Deși alte categorii sociale continuă să primească o indemnizație de numai 100 de lei, dna Sturza a militat și a convins fiecare structură politică de la guvernare, indiferent de culoare, să majoreze plățile sociale pentru foștii represați. Indemnizațiile lunare au fost majorate treptat de la 100 de lei la 500 de lei lunar și 1000 de lei anual. Astăzi Asociația numără în listele sale 7610 persoane deportate în viață.

Acces cu scârț la dosarul penal secretizat

Din anii 90 încoace Valentina Sturza a tot bătut pasul la Ministerului Afacerilor Interne și Serviciul de Informații și Securitate să ia cunoștință cu dosarul de condamnare al familiei sale: „Mă duceam la arhivă, o persoană ridica dosarul familiei mele, îl răsfoia în fața mea, dar îmi zicea că nu poate să mi-l dea, ca să-l citesc personal”. Acum patru ani a reușit să ia în mână teancul de foi de condamnări și mărturii. A așteptat prea mult.

Peste 250.000 de dosare ale victimelor represiunilor politice continuau să fie secretizate la peste 20 de ani de independență în depozitele MAI și ale SIS, potrivit dr. în drept, Mihai Tașcă, în pofida faptului că nu a existat oficial nici un ordin emis în acest sens. Acesta susține că are la activ câteva zeci de cazuri câștigate în instanțe pentru limitarea accesului la informații, cu toate acestea angajații MAI continuă să-i limiteze dreptul de a face copii la anumite pagini din dosare.

Legea reabilitării victimelor represiunilor politice a suferit nenumărate modificări

Potrivit avocatului Alexandru Postică, descendent al buneilor deportați, Legea 225 din 1992 privind reabilitare victimelor represiunilor politice a suferit numeroase modificări, pentru că s-a dovedit destul de mult timp nefuncțională, dar și destul de discriminatorie. Cei ce solicitau compensații urmau să se adreseze cel puţin la patru autorităţi pentru a primi informaţii, cum ar fi: Arhiva naţională, MAI, SIS, arhivele raionale, iar accesul la anumite arhive s-a dovedit un obstacol. Nu dăm uitării nici persoanele care au beneficiat de aşa-numitele compensaţii în perioada anilor 1989-1994, când s-au acordat nişte compensaţii derizorii, de 7000 ruble, de 200 lei, care nu au fost echivalente suferinţelor sau cuantumului prejudiciului cauzat. 

Potrivit datelor Ministerului Finanțelor din anul 2012 până în prezent numărul total al beneficiarilor despăgubirilor acordate victimelor represiunilor politice este de 1379 de persoane, iar mărimea medie plătită de către stat este puțin peste 100.000 de lei. Termenul de prescripție pentru revendicarea dreptului la despăgubiri a expirat în ianuarie 2008.

Acum cinci ani, la vârsta de 85 de ani, Valentina și-a redobândit doar a zecea parte din contravaloarea estimată a patrimoniului părinților ei deportați. După zece ani de drumuri parcurse prin instanțe, averea buneilor și părinților a fost evaluată la 2 mln 800 de mii. I-au fost restituite însă 272.000 de lei, sumă pe care a împărțit-o egal în patru urmașilor celor doi frați și a surorii sale, moștenitori legali ai familiei Scafari. În satul Ciuciuleni, familia Valentinei avea un restaurant, șase case şi o curte interioară, o moşie cu viţă-de-vie și o moară.

Dintre frați, doar Valentina mai este în viață.