Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Lecţie de la maestrul Vasile…

Lecţie de la maestrul Vasile Dohotaru: Cum se citesc picturile

Picturile sale sunt asemeni unui haos ordonat, unde cotidianul se descompune în fragmente, omul devenind o metaforă. Vasile Dohotaru este pictorul care evită tiparele, sfidează cotidianul, fiind pasionat de forme şi volum.

„El parcă nu ştie să fie serios, încearcă, dar nu reuşeşte. Probabil, seriozitatea l-ar bloca”, spunea într-un interviu Constanţa, fiica pictorului Vasile Dohotaru. „Oamenii trebuie să zâmbească. La ce bun să fii mereu posac şi să nu glumeşti?”, se întreabă pictorul, un bărbat cu părul prins în coadă, pălărie ce îi acoperă jumătate de faţă şi cu o rezervă mare de glume.

„Corupţia a existat mereu”

Vasile Dohotaru s-a născut la 10 aprilie 1955, în comuna Curchi, Orhei. „Spun că m-am născut la Mănăstirea Curchi – un loc absolut minunat, unde adesea veneau artiştii plastici şi pictau bisericile. Îmi plăcea să merg şi să urmăresc cum pictau, cum stăteau concentraţi ore în şir asupra unei pânze. Era hipnotizant”, îşi aminteşte Dohotaru despre perioada în care începea să fie atras de artă. „Bunica avea în sufragerie o copie a lui Rafael – un tablou de 1 m.p. Iarna, când mergeam la ea, urcam pe cuptor şi în timp ce bunica ne povestea ceea ce se întâmpla în sat, eu copiam acel tablou. Acelea erau primele mele încercări în ale picturii”, povesteşte artistul.

Peste câţiva ani, când era în clasa a VIII-a, Vasile a mers la şcoala de pictură din Orhei. „La şcoala din sat nici măcar nu aveam ore de pictură. Aşa că eram încântat că pot merge la şcoala din Orhei. După aceea, m-am înscris la Colegiul de Arte „Al. Plămădeală”, dar în fiecare an picam măcar la un examen. În primii doi ani nu înţelegeam de ce se întâmpla acest lucru. Apoi am înţeles: profesorii mă prăvăleau pentru că voiau să le duc ceva. Unii colegi veneau cu o maşină de harbuji (pepene roşu, n.r.), alţii veneau cu brânză, alţii cu pui. Corupţia a existat mereu. Se considera că cine le mulţumeşte profesorilor, acela îi respectă şi este asigurat cu note bune şi multă laudă. Mi-am zis că nu le voi da nimic şi am început să învăţ şi mai asiduu. Nu puteam să iau ceva de la părinţii mei, care şi aşa îi aveau de crescut pe ceilalţi 5 fraţi mai mici”, îşi aminteşte Vasile Dohotaru, care, peste câteva luni, a decis să nu mai lupte cu morile de vânt şi în 1976 s-a înscris la Facultatea de pictură şi grafică, Universitatea Pedagogică de Stat „C.D. Uşinski” din Odessa, Ucraina.

Picturile artistului plastic pot fi găsite în colecții private din întreaga lume

Balerinele din schiţele pictorului

Acolo a întâlnit profesori dedicaţi artei, care l-au învăţat să nu stagneze în tiparele impuse de societate şi să fie excentric. Tot de la ei s-a „îmbolnăvit” de teatru. „Aveam un profesor care lucra pictor scenograf la un teatru din Odessa. Astfel, în fiecare seară, toată grupa mergea pe gratis la teatru. Ne aşeza în primele rânduri şi ne spunea să pictăm ceea ce vedem, iar a doua zi verifica schiţele pe care le făceam. Atunci am fost cucerit pentru totdeauna de teatru. Pentru mine, băiat de la ţară, era nemaipomenit să vizitez teatrul de la Odessa, unde nu erau suficiente bilete şi oamenii stăteau ore în şir în rând ca să cumpere unul”, îşi aminteşte Dohotaru. Atunci s-a şi îndrăgostit de balet, balerine, poante, scena de lemn pe care se mişcau acestea. Balerinele rămânând, de-a lungul anilor, principalele eroine ale picturilor cale. Probabil, nu este o coincidenţă şi faptul că atelierul său se află în imediata vecinătate a Teatrului de Operă şi Balet, unde Dohotaru a creat o serie remarcabilă de picturi în ulei cu balerine şi schiţe cu peniţa şi cerneală ale dansatorilor la locul de muncă. Totodată, în fiecare săptămână, Dohotaru îşi ia sticluţa cu tuş negru, pana de păun şi merge la Colegiul Republican de Coregrafie, unde face schiţe ale micilor balerine.

„Arta nu acceptă compromisuri”

Atelierul pictorului este o lume aparte, care reflectă perfect felul său de a fi şi de a gândi. „Asta-i bucătăria mea!”, exclamă pictorul, făcându-ne o excursie prin cele câteva încăperi unde pânzele sunt „machiate” înainte de a fi scoase în lume. Pereţii sunt acoperiţi cu picturi, schiţe, pălării, ceasuri, pensule adunate în borcane şi obiecte decorative aduse din diferite ţări. La etajul doi, găsim o sobă pe care se odihnesc mai multe sculpturi acoperite cu bronz. Într-un colţ, lângă geam, se scaldă în lumina zilei o bibliotecă cu rafturi încărcate cu volume despre artă. „Anterior, aveam o bibliotecă mult mai mare, dar incendiul din `90 a distrus cea mai mare parte din ea”, spune cu tristeţe pictorul, aşezându-se pe un balansoar şi lăsându-se cuprins de mirosul uşor de fum şi cafea. „Aici mă simt cel mai bine, mă concentrez doar la lucru şi reuşesc să pictez în doar câteva minute. De fapt, consider că pictorul se coace la 60 de ani”, constată Dohotaru.

El recunoaşte că viaţa de artist în R. Moldova este pe cât de frumoasă şi neobişnuită, pe atât de dificilă. „Uneori ai multe neajunsuri. De aceea, timp de 13 ani, mergeam în fiecare vară la staţiunea balneară de la Truskaveţ, lângă Lvov. Aveam nevoie de bani ca să-mi întreţin familia, iar salariul de profesor de pictură nu-mi ajungea. Acolo pictam portretele oaspeţilor sanatoriului şi tot acolo am descoperit cât de diferite sunt caracterele oamenilor”, zice pictorul, care recunoaşte că nu acceptă să facă picturi comerciale. „În prezent, oamenii aleg să cumpere picturi mici, simple şi ieftine. Străinii care vin în Moldova vor să plece de aici cu o pictură simplă, cu vreun copăcel sau vreo fântână. Asta se cumpără. Asta aleg să facă mulţi pictori, dar nu şi eu. Pentru mine pictura este artă pură, ce nu acceptă niciun compromis. Sunt un pictor serios. Nu pot picta doar pentru a câştiga bani. Dacă aş picta doar pentru bani, aş banaliza arta, uitând de cultură”, opinează Dohotaru.

„Rutina naşte indiferenţă”

Spune că, atunci când lucrează, îi place să audă în surdină muzică bună. „Câteodată am nevoie de muzică clasică, alteori de jazz, sau poate de muzică populară. Îmi place să lucrez lângă foc şi să ascult cum trosnesc încet şi liniştit vreascurile”, zâmbeşte artistul, care mereu încearcă să evadeze din rutină. „Rutina naşte indiferenţă faţă de valori. Această rutină ne împăienjeneşte şi ne aruncă într-o groapă cu gunoi. Ne pierdem ca civilizaţie. Rutina le place celor care mănâncă frigărui pe vârful dealurilor, în timp ce bătrânii din sate mor de foame… Îmi plac locurile pitoreşti de la noi, dar mă întristează să văd cât de săraci şi chinuiţi sunt bătrânii din sate. Sate care se sting văzând cu ochii”, spune Vasile Dohotaru.

Pictorul susţine că esenţa tablourilor poate fi descoperită doar dacă sunt privite minute în şir. „Picturile se citesc. Trebuie să găseşti punctul din care a început pictorul să treacă cu pensula şi cum construieşte tipajul. Doar aşa vei înţelege exact ceea ce a vrut să-ţi povestească artistul”.

În 1990, pictorul a fost titularizat ca membru al Uniunii Artiştilor Plastici din R. Moldova. Ulterior, a devenit membru extern al Şcolii de Acuarelă Aldo Raimond de la Roma. Dohotaru a expus cu succes în multe ţări din Europa. În 2001, a fost distins cu titlul onorific de Maestru al Artelor. În prezent, este artist independent. El predă la Facultatea de Design a Universităţii Tehnice din Moldova. Lucrările sale se află în numeroase colecţii publice din România şi R. Moldova, precum şi în colecţii private din Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Olanda, R. Moldova, România şi SUA.