Eugen Doga: “Nu am poftă să cânt în faţa celor care mi-au furat mormântul mamei”

Interviu cu compozitorul Eugen Doga

Eugen Doga s-a născut la 1 martie 1937, în casa lui Dumitru și a Elizavetei Doga din satul Mocra, raionul Râbniţa. Tatăl lui Eugen Doga a murit în cel de-al Doilea Război Mondial. După absolvirea şcolii din sat, a fost admis la Şcoala de Muzică “Ştefan Neaga” din Chişinău, după care a studiat violoncelul la Colegiul de Muzică, avându-l în calitate de profesor pe italianul Pablo Baccini. Primul cântec de Eugen Doga a fost “Floare dalbă de livadă” (1957), scris pentru Maria Bieşu. În 1965, a absolvit Institutul de Arte “Gavriil Musicescu”. A fost profesor la Şcoala de Muzică “Ştefan Neaga”.
Lucrează în domeniul muzicii de film, devenind unul dintre cei mai renumiți compozitori de cinematograf și filme TV din spațiul sovietic şi post-sovietic. A scris muzică la peste 200 de filme.
În 1973, cu piesa “Oraşul meu”, Eugen Doga a lansat-o ca interpretă de estradă pe Sofia Rotaru. Ulterior, Anastasia Lazariuc şi Nadejda Cepraga s-au lansat cu piese scrise de Doga.
Eugen Doga a fost deputat al poporului în Sovietul Suprem al RSSM de legislaturile IX – XI, apoi  deputat în Parlamentul URSS (1987—1991).
În 1972, a primit “Scoica de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul “Lăutarii”, iar în 1976, “Scoica de Aur”, pentru coloana sonoră a filmului “O șatră urcă la cer”.
A fost decorat cu Ordinul Republicii (1997), Ordinul “Pentru merite în fața Patriei” (acordat de Rusia în 2008), Ordinul “Steaua României”  în grad de Comandor, Medalia “Mihai Eminescu” și Medalia de Aur “Omul secolului XX” (SUA, 1998).

— Dle Doga, continuaţi să vă trăiţi viaţa între Moscova şi Chişinău, între Chişinău şi alte oraşe ale lumii. Călătoriţi cu trenul? Cu avionul? De obicei, ce faceţi în drum?

— Aştept să aterizez cu bine. Fiind rupt de la pământ, eşti întotdeauna supus unui mare pericol, la propriu şi la figurat, deoarece omul, când se rupe de la pământ, în special de la pământul natal, se ciocneşte de mari probleme. Azi, mai mult de jumătate din lume e ruptă de la pământul ţării sale, de la propriile case, de la propriile familii. E o nenorocire pentru viitorul nostru. Rupt de la cuib, omul nu-şi poate dezvălui pe deplin sinele său, cel dat de Dumnezeu. Ca să fii om, ca şi un pom, trebuie să fii sădit în sol şi udat numaidecât la vreme. Orice pom are nevoie să fie lăsat în pace. Trebuie îngrijit, dar nu săpat în fiecare an şi transmutat dintr-un loc în altul. La urma urmei, de atâtea strămutări, ar putea să sufere şi să se ofilească. Legat de zborurile cu avionul, e cam aceeaşi chestiune. Un pom rupt de la sol suferă, boleşte, la început, dar poate şi să piară. Exact aşa şi omul. În zbor, e şi mai riscant, deşi avioanele te ajută să economiseşti timp. E important, pentru că oamenii, în viaţă, pierd foarte mult timp. Chiar azi mă gândeam că nu am făcut aproape nimic… Am stat cu dirijorul, am aranjat notele pentru concertul din 25-26 octombrie, dar nu am făcut nimic nou. Deşi am avut nevoie, probabil, şi de o recreaţie, la fel ca o fântână care, pentru a avea apă mai proaspătă, mai bună, mai gustoasă, se curăţă, după care, timp de câteva zile, nu se ia apă din ea, fiind lăsată să se aşeze. Urmăresc deseori felul în care noi ne dărâmăm viaţa. Din păcate, deseori, nici nu ne gândim să împlinim fiecare zi. Eu nu-mi închipui cum s-ar putea cânta la un pian căruia îi lipsesc nişte note. Să fie, de exemplu, DO, RE, MI, dar FA să lipsească. Acesta deja nu poate fi considerat pian, e o dărâmătură. Şi noi trăim fără să ne dăm seama că, pierzând timpul, ne dărâmăm viaţa.

— Nu v-aţi gândit să vă faceţi şi scriitor?

— Eu scriu… Am mai multe eseuri. Mie îmi place să scriu proză despre lucruri pe care nu le înţeleg deloc. Îmi place să meditez. De exemplu: ce este dragostea? Habar nu am, dar am scris un eseu despre dragoste. Am un eseu despre genialitate… Chiar dacă am scris despre mama, nu ştiu ce-i asta, pentru că mama este un infinit. Scriu fără a redacta. În genere, nu am năravul de a chinui pianul, de a chinui hârtia. Dacă iese – scriu mai departe, dacă nu – las pentru alte vremuri. Aşa a fost cu baletul “Luceafărul”, pe care l-am început prin 1971, după ce terminasem cu Emil Loteanu filmul “Lăutarii”. Tot Emil Loteanu scrisese un libret extraordinar, dar cei de la Operă, cu provincialismul lor, au încercat să mă înveţe cum anume să scriu baletul. Am încercat să scriu ceva, ţinând cont de aceste sugestii, dar, în scurt timp, am înţeles că nu era baletul meu, ci cu totul altceva. Tehnologia lua locul sentimentelor şi am refuzat să accept acest stil. Au trecut 11 ani şi câteva zile, până am ajuns la spital, fără cunoştinţă. “Baborniţa cu coasa” încerca să mă “îmbrăţişeze”. Când mi-am revenit din acea stare, eram la un spital din centrul Chişinăului şi am văzut prin geam o imagine extraordinară. Însera şi cernea o ploiţă măruntă, de toamnă. Era pentru prima dată când vedeam cum se aprind felinarele în stradă. Pe rând: unul alb, altul violet, altul roz, altul galben. Toate se aprindeau consecutiv. În acelaşi timp, sute de umbrele se mişcau dintr-o parte în alta. Atunci când semaforul se închidea la roşu, toate umbrelele se opreau. Când semafoarele se deschideau, porneau maşinile. Apoi iarăşi umbrelele. Apoi iarăşi maşinile. În această mişcare, o singură umbrelă se oprise din mers pe mai mult timp, la mijloc de stradă. Într-un moment, cineva s-a apropiat de această umbrelă, şi umbrela, cu doi oameni, s-a dus… Atunci mi-am zis pentru prima dată: mamă dragă, uite că viaţa se descurcă fără mine. M-am gândit: care-i rostul aflării mele aici? A doua zi, am fugit din spital prin  geam, deoarece nu puteam fi externat. Am plecat spre Moscova, la o casă de creaţie unde, în două luni şi jumătate, am scris baletul “Luceafărul”. Urmam tratamentul. Atunci nimeni nu îndrăznea să intre în camera mea şi, nu mă veţi crede, dormeam câte 15 minute pe zi şi îmi era suficient. Mă simţeam extraordinar de bine. Niciodată, până atunci, nu fusesem atât de fericit: plângeam, râdeam, săream, cântam. Dacă ar fi trebuit să scriu într-o clipă baletul, l-aş fi scris, pentru că simţeam totul.

— Imaginile acelor umbrele, ale acelor felinare au avut ceva de spus în acest balet?

— Nu cred, ele, pur şi simplu, m-au trezit la viaţă.

— Cât de greu sau cât de uşor vine muzica la dvs.?

— Muzica, singură, nu vine niciodată. Sunt nişte invenţii ale unor oameni neputincioşi cele despre inspiraţie, muze etc. Personal, lucrez foarte mult la prima frază, care e cea mai importantă. Muzica nu vine, pentru ea trebuie găsit un sol prielnic, o platformă potrivită. Ea nu vine în deşerturi… Sosirea ei trebuie pregătită, e o chestiune atât de subtilă, încât nici nu ştiu cum ar putea fi împărtăşită, din această cauză am decis să nu dau lecţii altora, nici chiar la Conservator. Inspiraţia e o energie acumulată, e rezultatul unei munci reuşite…

— Mii de oameni sunt, periodic, spectatori la concertele cu participarea dvs. Cum vi se pare lumea astăzi?

— La noi, nu ştiu de ce, oamenii s-au înrăit, au devenit invidioşi. Poate nevoia ne-a schimbat în halul ăsta, deşi nevoia, de obicei, îi îmblânzeşte şi îi apropie pe oameni. În timpul foametei, războaielor, pe timp de secetă, lumea era mult mai bună. Îmi amintesc, când vedeam, la un capăt de sat, că dintr-un hogeag ieşea fum, mama îmi zicea: “Du-te, dragul mamei, şi adă foc de la cutare”…

— Cum îl aduceaţi?

— Luam jăratic în vreo cutie şi îl aduceam acasă. Astăzi e greu să ne imaginăm astfel de lucruri, pentru că jăraticul nu mai e o problemă. Vecinii îţi dădeau cu dragoste din focul lor, în condiţiile în care nu erau chibrituri, iar focul se aprindea de la scântei, ieşite din lovitura de pietre. Omul se acomoda la nevoie, aşa, toţi împreună, am supravieţuit.

— Cum credeţi, din ce cauză lumea s-a schimbat şi se mai schimbă în rău?

— Pentru că mulţi o duc prea uşor. Cei care văd cum o duc aceştia, vor şi ei să trăiască la fel de bine, dar acest lucru e imposibil. Ar trebui să înţelegem că nu există curcubeu dintr-o singură culoare. Curcubeul are mai multe culori, are toată gama de nuanţe în sine. Astfel, e inutil să ceri ca toată lumea să fie doar bogată sau doar săracă. Cred că balanţa  echităţii s-a dereglat.

— Are vreo vină clasa politică pentru ceea ce se întâmplă astăzi în R. Moldova?

— Cred că e ceva la mijloc. “Vârfurile”, din păcate, stau în automobile, după sticle afumate, şi nu cred că văd lumea aşa cum este. O văd, probabil, cam afumată, dar nu-i chiar aşa. Lumea este foarte limpede. Mi-i jale că se întâmplă astfel de lucruri. Chiar am spus şi într-o declaraţie TV: nu se poate, la un concert consacrat oraşului, consacrat capitalei ţării pe care ei o conduc, să nu vină nimeni… Nu sunt liberi? Dar ce, noi, cei care am fost acolo, suntem nişte trântori şi doar ei muncesc? Eu sunt preşedintele muzicii mele şi nu se ştie a cui funcţie e de o durată mai lungă. Am adus la acest concert foarte mulţi tineri – viitorul nostru, viitorul ţării pe care ei o conduc. Autorităţile  cunosc foarte puţin despre tinerii extrem de talentaţi  din  R. Moldova. În aceste condiţii, cum pot planifica, bunăoară, bugetul pentru cultură?  Din păcate, rămâne actual un caz care a devenit deja banc, despre un fost ministru al Culturii. Secretara îi spune: “Vă aşteaptă dirijoarea de la corul “Doina””, iar ministrul, uimit, întreabă: “Dar ce, cimitirul “Doina” are cor?”. Parcă suntem străini în tot complexul acesta al ţării, or, ţara este, la urma urmei, o orgă, formată din diferite sectoare, iar cultura ar trebui să fie fundamentul acestei construcţii. Cum va fi educat omul, aşa va conduce în viitor. Omul incult va conduce incult.

— Credeţi că acesta poate fi un motiv al faptului că mari oameni de cultură o duc atât de greu în acest stat?

— Eu nu ştiu atitudinea lor. Posibil că şi au grijile acestea, dar eu nu le simt. Au trecut peste două decenii de Independenţă, dar noi aşa şi nu ştim nimic unii despre alţii.

— După 25 de ani de absenţă pe scenele din stânga Nistrului, preconizaţi să reveniţi acum cu 3 spectacole, susţinute împreună cu Orchestra Simfonică de la Tiraspol. Cum se desfăşoară pregătirile? Cine, credeţi, vor fi spectatorii care vor veni la aceste concerte? Vor asista şi oficialii de acolo? Veţi ajunge sau nu, cu un concert, la Mocra, în satul dvs. de baştină?

— În principiu, dacă nu se va schimba situaţia, aceste spectacole ar putea avea loc. Din 1987, adică de 25 de ani deja, nu am mai fost pe acolo şi eram gata să nu mai revin, deoarece am spus că, atât timp cât va fi Smirnov acolo şi toată şobla sa, nu voi cânta vreodată pe acele scene. Nu am avut, nu am poftă să cânt în faţa celor care mi-au furat pământul, inclusiv mormântul mamei mele… Nu ştiu cu ce putea fi de vină mormântul mamei, că stau acolo nişte soldaţi străini, năimiţi…

— Aţi scris, acum câteva luni, un Eseu extraordinar despre Mama dvs. Cum a apărut acest Eseu? Ce aţi discutat ultima dată cu mama dvs.?

— Cu mama? Nu ştiu ce am vorbit cu mama. Am o casetă de o oră şi jumătate, imprimată în ultima perioadă a vieţii sale. Era deja aproape de sfârşit. Nu am ascultat niciodată această casetă. Mi-i frică să o ascult. Am întrebat-o despre orice, doar despre viaţa intimă nu, pentru că ar fi fost incorect. Am reţinut că, nici la o întrebare, nu a dat vreun răspuns negativ, chiar şi despre acei oameni care i-au făcut şi rele pe parcursul vieţii şi ar fi meritat altfel de cuvinte din partea mamei nu a găsit vorbe sumbre. Ce fire este mama?

— Cât era în viaţă, aţi reuşit să-i vorbiţi despre ceea ce simţiţi pentru ea?

— Nu am reuşit. Am scris şi în acel eseu că mamele mai mult vorbesc în tăcere. Vorbesc cu ochii. Mama niciodată nu a spus vreun cuvânt de mândrie, de laudă, ea a trăit totul în sine, ea nu a umblat prin sat să se laude cu copilul său. Şi mie nu mi-a spus vreodată cuvinte alese. Singura expresie, mai caldă, era “dragul mamei”, după care, imediat, îi ieşea o lacrimă. Dacă am putea privi prin microscop la aceste lacrimi, cred că am putea citi în ele şi texte, şi cuvinte, şi sentimente… Dacă ar fi fost trecute pe un flash, pentru a fi introdus în computer, lacrimile ar fi vorbit despre foarte multe. Cred că felul în care era mama, nespus de sobră, mi-a fost transmis şi mie. Eu nu am spus niciodată nimănui “Te iubesc”, şi nu pentru că m-a ocolit acest sentiment. Eu cred că, în anumite situaţii, astfel de cuvinte sunt de prisos. Mai bine iubeşte decât vorbeşte.

— Aţi scris un vals cu totul special. Aţi dansat vreodată în ritmul acestei melodii? Dansaţi vals?

— Dansam tot felul de dansuri la ţară, la Mocra: şi polcă, şi cracoviac, şi vals. Nu vreau să spun prea multe vorbe. Mulţumesc Domnului că mi-a dat acest hăruşel, pentru că har ar fi prea mult spus.

— În ultimele dvs. creaţii, o redescoperim pe Veronica Micle. Cum aţi ajuns la versurile acestei poete?

— Am ajuns numai, dar încă nu am stăpânit-o cu adevărat, deşi am aproape 20 de lucrări pe versurile sale. De fapt, în acest caz, eu nu compun muzică, eu doar o preiau de acolo, pentru că în aceste poezii e foarte multă muzică. Nu ştiu ce vină poartă acest mare spirit al culturii româneşti, pentru că e neglijată de toţi. Cred că majoritatea nu o cunosc, or, dacă omul nu cunoaşte ceva, începe să nege. Cunoaşte-l, mai întâi! Cineva a spus foarte bine: ca să iubeşti, trebuie să cunoşti. Prin 1992, Iuliana Gore Costin, după ce i-am dăruit nişte discuri cu muzică, mi-a oferit o cărţulie micuţă, cu versurile Veronicăi Micle. Ştiam de ea, dar prima dată am avut ocazia să-i citesc poezia. Mi-a plăcut, dar nu am crezut că voi scrie vreodată muzică pe aceste versuri. Abia acum 3 ani, am făcut prima lucrare, “Nu plânge”. Azi o ascult şi mă trec fiorii. Nu ştiu ce se întâmplă acolo, dar sunt atâtea lucruri concentrate. Eu nu am un dialog cu această poezie, eu, pur şi simplu, ca pe o doamnă frumoasă, o iau la braţ. De altfel, Veronica Micle cânta la pian, dar avea şi o voce foarte frumoasă – contralto – , femeie cu voce bas. Nici nu-mi imaginez cum o fiinţă atât de firavă, cum era Veronica Micle, putea stăpâni o astfel de voce. Astăzi mulţi dau cu piciorul în ea, spunând că a fost curvă, dar eu aş vrea ca fiecare curvă să scrie cel puţin câte o poezie ca a Veronicăi Micle. La primăvară, am deja o înţelegere şi cu orchestra cu care voi lucra, şi cu regizorul cu care voi face un spectacol în două acte, dedicat Veronicăi Micle, şi cu sala în care îl vom prezenta. Va fi ceva cu totul special.

— Mesajele dvs. publice sunt credibile şi lumea ţine cont de ele. De ce preferaţi să rămâneţi departe de politică, având un cuvânt greu de spus în societate?

— Eu am încercat, pe când eram mai naiv, am fost deputat în Parlamentul URSS şi în primul Parlament al R. Moldova… Am înţeles atunci că nu e suficient să fii politician, mai greu şi mai important e să fii om. Ulterior am avut mai multe oferte, inclusiv pentru funcţia de ministru al Culturii, dar nu am mai acceptat.

— Ce v-au spus medicii despre inima dvs.? Vă întreb pentru că informaţia despre internarea dvs. la spital a stresat foarte multă lume…

— Eu nu ştiu ce spun ei, dar ştiu ce am aflat eu. Cu acest prilej, am aflat că am inimă şi că am creier. Am aflat că am avut probleme diferite, inclusiv ulcer. Eu, însă, cred că sunt sănătos tun, dar ei îmi pun aceste diagnoze pentru că sunt medici. La modul serios, cu inima mea e o problemă. Ea mă supăra încă din copilărie. După nişte tratamente cu rodon, contraindicate, de altfel, pentru inimă, vreo 20 de ani nu am mai ştiut nimic despre probleme cardiace. Problemele au revenit în timpul unui concert, la Moscova… Îmi amintesc, în încheierea spectacolului, fiind cu un braţ de flori, am căzut fără cunoştinţă. Cei din jur au încercat să mă readucă la viaţă, chemând şi ambulanţa… Noroc că în sală erau şi reprezentanţi ai autorităţilor. Acolo, spre deosebire de R. Moldova, autorităţile vin la concertele mele. Am ajuns într-un spital, iar primul lucru pe care mi l-a spus doctorul a fost: “Ia ne budu lecit’ vaşe serdţe, ia budu lecit’ vas”. L-am întrebat atunci dacă în spital este un pian… Nu era, decât două instrumente vechi, defectate, aruncate la subsol. Deşi era contraindicat să mă mişc, să fac efort, medicul i-a permis asistentei să mă însoţească, în cărucior, în acel subsol. Am încercat să readuc la viaţă un pian din cele două. Stăteam până noaptea târziu. Cred că acele exerciţii, la un pian vechi, m-au ajutat foarte mult şi că medicul a înţeles acest lucru.

— Cine sunt prietenii dvs.?

— Eu nu am prieteni. Ca să ai prieteni, trebuie să dispui de foarte mult timp. Prietenii sunt ca nişte flori, care trebuie udate, îngrijite, e nevoie de timp pentru ele. Dar de unde să iau acest timp? Eu obosesc. Eu sunt obişnuit să trăiesc mai mult în tăcere. Vorba multă mă oboseşte. Am mulţi oameni apropiaţi, şi în guvern, şi la primărie, dar eu nu pot să mă socot prietenul lor, pentru că nu le pot dedica prea mult timp. Aici, la mine acasă, rareori se adună cineva. Nu-mi place atunci când toţi care vin îmi cer să cânt la pian. Eu nu pot cânta la solicitare. Prefer mai mult să ascult muzică, pentru că atunci când cânt muzica mea, mă epuizez, obosesc. Un artist nu poate trăi aceeaşi stare de mai multe ori.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

  1. Adelina

    Si de ce oare domnul compozitor nu a participat la Marele Mars al Re-Unirii noastre cu România din 16 Septembrie din Chisinau ?

    P.S
    In privinta prietenilor. Prin August trecut ati mers la munte in Carpati impreuna cu jurnalistul Constantin Tanase la un caprenean unionist fermier din muntii Carpati. Acestia nu va sunt prieteni ?

  2. PRELUARE

    PRELUARE
    John Connor spune:
    august 25, 2011 la 12:09 am |
    http://romanmihaes.wordpress.com/2011/08/23/la-20-de-ani-de-la-nastere-r-moldova-este-in-pragul-contrarevolutiei/

    DE NU SE POMENESTE NIMIC DE LICHIDAREA LUI GRIGOEIE GRIGORIU VESTITUL ACTOR CINEAST (ZOBAR), DAR SI CEL MAI BUN PRIETEN AL REGIZORULUI EMIL LOTIANU DE ASEMENEA TRIMIS PE LUMEA CEALALTA PRINTR-O CAFELUTA CU SPECIALE, CARE PESTE DOUA ORE SA FIE DUS CU UN ATAC SIGUR DE CORD LA SPITAL, DAR NU A MAI PUTUT FI SALVAT.

    ( Acest caz sa intimplat la Moscova, unde ca si cum cineva a inceput un proiect “serios” de filmari. In realitate el a fost atras inapoi la Moscova (unde avea si familie) dar cu putin timp inainte a plecat in SUA si avea acolo planurile sale creative… Insa Emil Loteanu a fost implicat intr-o politica nevazuta si nestiuta inca pe vremea cind si-a inaintat candidatura la postul de presedinte. Avea niste “” prieteni “” care ii mai spuneau lucruri care pentru noi se numesc secrete.

    Dar ma rog .. ei si ce daca stii secrete atita timp cit esti om de incredere, insa cind Loteanu a vrut sa ramina in Los Angeles, ia suparat rau pe cei ce iau spus m,ulte lucruri… Cind i s-a propus marea si sarea numai sa se intoarca la Moscova, el a acceptat , dar avea banueli si despre toate aceste banueli si altele mai noi Loteanu le discuta cu scumpul sau prieten de multi,multi ani Grigorie Grigoriucare era arenjat in Chisinau. Poate ca artistul Grigoriu nu stia atitea cite isi inchipuiau calaii ca i-ar fi spus Loteanu…

    In fine, acesti barbati ai culturii cinematografice Moldovenesti au fost lichidati : Grigoriu– prin accident rutier. iar Lotianu– otravit prin cafea chiar pe “platoul de filmare” pregatit pentru el la Moscova. Datele cronologice cit a stat la spital, cind a decedat si unde a fost inmormintat le puteti afla din surse oficiale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *