Ce facem cu Prutul?

În 27 de ani de la căderea cortinei de fier de pe Prut, oricine a dorit să se unească cu România s-a unit. Problema apropierii celor două maluri nu mai e ca problemă. Două lucruri ar mai fi de rezolvat: să dăm afară Prutul din noi (cei care nu au făcut-o). Şi doi: Bucureştiul şi Chişinăul să decidă, la nivel politic, ce fac cu hotarul de pe Prut

În trei zile, calendarul ne va pune în faţa unui nou 1 Decembrie, iar Unirea ne va bate pe la porţi, la uşi şi la ferestre, asemeni urătorilor care îşi încep uratul de Anul Nou cu „seara-seara ce-a înserat, la Dumneavoastră nu am urat, să urăm ori să plecăm?”… Ce răspundem? Afară e 2018. Deja 2018, iar Unirea nu mai poate fi sărbătorită doar la Alba Iulia. 1 Decembrie 2018 ne cheamă sub Steagul Unirii, asemeni mareşalului Ion Antonescu, care îşi chema oastea la ordin, sub Tricolor, pe 22 iunie 1941, să treacă, pentru dezrobirea Basarabiei, Prutul. Mareşalul şi Armata şi-au făcut datoria. Noi?

Suntem în an aniversar – 100 se împlinesc de la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi alţi 20 si ceva, aproape 30 de ani de la Prima Mare Adunare Naţională la Chişinău (27 August 1989) şi cam tot atâţia de la primul Pod de Flori (6 mai 1990), proclamarea Independenţei (27 August 1991) şi căderea cortinei de fier de pe Prut – ani în care ideea Unirii nu ne-a lipsit şi a fost prezentă în viaţa noastră în toate şi peste tot: în scoală, în politică, în educaţie, presă, spaţiul public, armată, poliţie, ştiinţă şi cercetare, administraţie publică, cultură, economie, dezvoltare teritorială, biserică… Mai puţin în diplomaţie, dar a fost şi aici. Ne-am schimbat? Am devenit alţii? Unde suntem? Cât de departe sau de aproape de Marele Ideal al Unirii şi al Marii Românii? Ne-am clarificat? Suntem gata, ori tot robi ai indeciziei, speculaţiilor şi rătăcirilor, prinşi între aceleaşi întrebări: ne unim – nu ne unim, face sau nu face, e timpul, nu e timpul, e momentul potrivit ori să mai aşteptăm, ca să vedem ce zice Rusia? Mi-amintesc, în acest context, de Alteţa Sa, regretatul Mihai al României, care, într-un interviu încă din anii exilului, remarca că „momentele potrivite” trebuiesc generate şi valorificate, pentru că altfel, „tot căutând sau aşteptând să vină momentul potrivit, riscăm să nu-l mai prindem nicicând”. E despre noi, nu? Suntem de aproape trei decenii în căutări – timp şi şanse berechet. Şi tot în căutări. De 30 de ani ne căutăm pe noi înşine şi nu ne putem găsi sau regăsi. De unde atâta rătăcire (dacă sunt rătăciri şi nu altceva, inclusiv analfabetism istoric)? Şi cât mai pot continua aceste rătăciri, şi cât ne mai putem întreba dacă Moldova e România, când ştim deja, de la mic la mare (cu excepţia celor care nu vor sau nu le convine din laşitate sau mancurtism, să ştie, gen Ig, Dodon) că România modernă s-a creat prin Unirea Moldovei cu Muntenia (Mica Unire din 24 ianuarie 1859) sub coroana ultimului domnitor al Moldovei şi primului domn a celor două Principate Unite, Alexandru Ioan Cuza. „Nu e simplu, nu e uşor, nu vedeţi că nu vrea Rusia”, se dau, de ani de zile cu părerea, pigmeii noştri din politică, somaţi împotriva Unionismului şi Unirii de stăpânii lor estici. Da, nu e simplu. Nici uşor. Şi nici Rusia nu vrea. Dar parcă la 1859 a fost mai uşor? Şi parcă Rusia a zis „da, uniţi-vă”? Categoric, nu. Dar s-a făcut. Mica Unire de la 1859, sub Cuza-Vodă, s-a produs. Graţie marii intelectualităţi a vremii, intrată în politică – „paşoptiştii”, România a ajuns pe harta lumii. Peste voia Rusiei. Şi a Turciei – două puteri care controlau la acea vreme Balcanii, şi nu doar. Sau, poate, Unirea Basarabiei cu România din 27 Martie 1918, urmată de Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie, acelaşi an, s-a făcut cu voia Rusiei? „Nu”, şi iar „nu”. Dar, totuşi, s-a făcut. Şi s-a făcut în termeni record: pe 2 decembrie 1917 este proclamată Republica Democratică Moldovenească, iar pe 27 Martie, Sfatul Ţării votează Declaraţia de Unire cu România, „în numele poporului Basarabiei…, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam”. Toate s-au întâmplat în nici 4 luni. Şi nu în 27, 28 sau 29 de ani de căutare interminabilă a „momentului potrivit”. Evident, nu putem să nu ţinem cont de circumstanţele politice şi situaţia în care s-a aflat Rusia în perioadele de timp în care s-au produs cele trei evenimente istorice, tot aşa cum nu putem spune că situaţia de la sfârşitul anior `80, începutul anilor `90 nu a fost una propice Unirii. Unu: Rusia lui Gorbaciov şi a lui Elţin nu era Rusia de până la ei sau Rusia lui Putin. Doi: în 1990, Rusia nu mai era prezentă militar în interfluviul Prut-Nistru, ea îşi retrăsese trupele din Basarabia şi, practic, o părăsise. Trei: Rusia, încă la Primul Pod de Flori (1990) cedase situaţiei: iniţial, ordinul Moscovei a fost „nici un om pe pod”, după care, uluită de mulţimile care asaltase malurile Prutului, a deschis circulaţia între maluri pentru câteva ore. „Ruperea” podurilor a fost primul pas spre Unire şi el trebuia păstrat. O dată deschise, podurile nu mai trebuiau închise. Lumea era gata „să cucerească” Prutul. Patru: în 1990, Moscova declară Transnistria „republică moldovenească nistreană”, iar în 1992 intervine cu război şi se stabileşte la Nistru pentru a şantaja Chişinăul cu „independenţa” Transnistriei, dacă Basarabia pleacă la România. Şi aici, greşeală. Chişinăul nu trebuia să intre în război cu Rusia, ci să folosească separatismul transnistrean pentru a-şi motiva Unirea cu România, iar după Unire să se clarifice cu Rusia în problema Transnistriei. Azi vedem că nici Unirea nu am făcut-o şi nici problema transnistreană nu am rezolvat-o. Şi cinci: primul parlament a avut şansa să voteze, după Declaraţia de Independenţă, o Declaraţie de Unire cu România. A întârziat. După demiterea lui Mircea Druc şi a lui Valeriu Muravschi, Moscova a preluat controlul asupra puterii centrale la Chişinău şi asupra relaţiilor cu România, în special.

În loc de concluzie: În 27 de ani de la căderea cortinei de fier de pe Prut, oricine a dorit să se unească cu România s-a unit. Problema apropierii dintre cele două maluri nu mai stă ca problemă. Două lucruri ar mai fi de rezolvat: să dăm afară Prutul din noi (cei care nu au făcut-o). Şi doi: Bucureştiul şi Chişinăul să decidă, la nivel politic, ce fac cu hotarul de pe Prut.

La Alba Iulia, de 1 Decembrie, va veni nu doar o Românie, ci o românime toată. Va fi spectaculos. Nu asta, însă, contează. Contează ce se va decide. Şi ce va urma.