Aneta Grosu: „Memoriile unei supravieţuitoare”
Cândva, în viitor, viaţa urbană s-a destrămat, comunicaţiile s-au prăbuşit, iar rezervele de hrană se micşorează rapid, în timp ce hoarde de oameni migrează spre zonele rurale şi bande de copii cutreieră străzile. Pe acest fundal se desfăşoară acţiunea romanului „Memoriile unei supravieţuitoare”, de Doris Lessing, o mare scriitoare britanică, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2007).
După „O coborâre în infern”, „Povestiri africane” şi „Al cincilea copil”, acesta este al patrulea roman semnat de autoare, editat şi în limba română. Nu am citit încă această carte, dar din cele descrise în prezentare înţeleg că volumul parcă vine să completeze peisajul lugubru al vieţii noastre. Dacă am exersa, luând poziţia eroinei acestui roman, care „de la fereastra apartamentului în care locuieşte, înregistrează cu detaşarea unei camere de luat vederi peisajul apocaliptic pe care îl are în faţă”, fiecare dintre noi ar putea relata, chiar şi în lipsa acelei „precizii clinice”, cu care este înzestrată Doris Lessing, o realitate înspăimântătoare, pe care am dori să o descoperim deja în trecut, dacă maşina timpului ne-ar permite acest lucru.
Sate sub ape, mirosuri de vietăţi descompuse, amplificate de temperaturi incendiare, cazuri tragice, provocate de neputinţa omului de a rezista în faţa greutăţilor, a minciunii, a sărăciei şi a degradării acestei lumi… Toate aceste constatări sunt garnisite, pe alocuri elegant, cu crâmpeie ale campaniilor politice, pro sau contra, care, fiind atât de numeroase, dar şi atât de intens mediatizate, aproape că nu îţi mai permit să te detaşezi de aceste subiecte şi să-ţi reconfirmi, cel puţin pentru tine, că viaţa adevărată, de fapt, nu e acolo unde clocoteşte făţărnicia şi minciuna, ci în sufletul fiecăruia. Dacă am ajuns la suflet, aş vrea să-mi imaginez în ce mod anume Doris Lessing ar relata cum preoţii, deprinşi să spună că tămăduiesc chinurile noastre interioare, adică sufletele oamenilor, au uitat de această menire şi s-au aruncat în alte activităţi, aducătoare de bani şi glorie, uneori.
Câteva despărţiri recente, neaşteptate şi triste, au bulversat şi mai mult neliniştea acestor zile. Oameni sensibili, precum cei la care mă gândesc acum, nu au cum să reziste, să supravieţuiască, neajutaţi. Suferinţa interioară trebuie stăpânită de cineva, atunci când efemeritatea sufletului nu mai poate face faţă unor astfel de stări. Cu gândul la aceste triste despărţiri, constat că, fugind sau încercând să înăbuşe sărăcia, oamenii îşi uzează sufletele. Cine vede şi înţelege asta? Pentru că sufletul nu e nici mână, nici picior şi nici cap, iar traumele la care este supus constant şi ascendent sunt invizibile.
Între timp, sinucigaşii devin parte permanentă a buletinelor de ştiri, ţinând, zile în şir, topurile de presă. Ruşinaţi, săracii se transformă în cerşetori, migranţii ezită să revină, copiii sunt închişi singuri în case… Avocata parlamentară Tamara Plămădeală a descoperit, acum câteva zile, un copil de doi ani, legat cu un lanţ de un pat metalic, încuiat într-o casă din Alcedar… Părinţii plecaseră la Soroca şi nimeni nu cunoaşte când vor mai reveni… Cu toate astea, pentru că, deseori, sunt lipsite de o „precizie clinică”, atunci când sunt puse pe relatarea realităţii, mediile de presă şi-au scos paletele roz, încercând să confere culori optimiste acestei vieţi, în timp ce jocurile politice de culise devin tot mai dure şi mai greu de suportat. Cum ar arăta, oare, „Mărturiile unei supravieţuitoare” a acestor zile?
Aneta Grosu, aneta.grosu.zdg@gmail.com
