EDITORIAL Traiectoria prim-miniștrilor. Ce urmează?
Urmează să-l avem pe al 18-lea, dacă nu-i luăm în calcul pe cei 4 interimari. O parte dintre ei au fost vasali ai Rusiei, o parte – slujnici ai oligarhilor locali, o parte au servit ambele sfere de interese și doar câțiva dintre ei au servit interesul public. În cei peste 30 de ani de existență a Guvernului R. Moldova, unora le-au revenit războaie și crize economice, altora – transformări societale. Premierii au ținut Moldova pe o traiectorie nu prea rectilinie, de aceea e bine să vedem cine și de unde a pornit, ce a făcut și unde ne-a dus.
Mircea Druc. Primul prim-ministru nesovietic a fost numit în mai 1990, cu un an și jumătate înainte de votarea independenței. Era primul șef de Guvern care declara deschis că vorbește limba română, promova cultura, identitatea și relațiile cu România, după 50 de ani de antiromânism rusesc. URSS se dezmembra activ, iar sarcina cea mai complicată era să construiești structuri administrative independente într-o zonă unde existase doar totalitarism timp de decenii.
Valeriu Muravschi a fost primul șef de Guvern după declararea Independenței. În perioada mandatului său Rusia a creat zona separatistă transnistreană. Peste câteva luni a început războiul de pe Nistru, iar R. Moldova abia de-și formase câteva structuri modeste de apărare. Personal, nu am văzut manifestări pro-ruse în activitatea lui (deși eram o reporteră începătoare), dar cred că a fost unul dintre cele mai dificile mandate de prim-ministru.
Andrei Sangheli a venit în funcție la 1 iulie 1992. A fost desemnat imediat după finalizarea războiului, după semnarea unui pact între președintele rus Boris Elțin și cel moldovean, Mircea Snegur. Semnarea pactului de încetare a războiului a venit la pachet cu numirea unui nou premier, un om al Rusiei cu stil de nomenclatură sovietică până-n măduva oaselor. Cu el în fruntea executivului au urmat alegerile din 1994, când au învins agrarienii – foști comuniști mascați. Astfel, o nouă majoritate parlamentară pro-rusă, antiromânească și antieuropeană îl numește iar pe Sangheli în funcția de premier. Agrarienii au instaurat în Constituție expresia „limba moldovenească”, iar Sangheli a rămas în istorie cu fraza „România nu a dat Moldovei niciun karandaș”.
Ion Ciubuc a ajuns premier în ianuarie 1997 și a deținut șefia Guvernului timp de 2 ani. Născut în regatul României, n-a promovat nici limba română, nici cultura occidentală. Nu s-a remarcat nici prin curaj, nici prin reforme.
Ion Sturza a deținut funcția de premier mai puțin de un an, în 1999. Fusese vicepremier, dar și ministru al Economiei în Guvernul anterior, era mai tânăr și mai modern decât toți predecesorii săi, avea o deschidere față de instituțiile străine și pornise să construiască relații mai bune cu Occidentul. Dar a fost și perioada în care trebuia soluționată marea criză financiară declanșată la finele anului 1998, care a prăbușit moneda națională și a pus economia pe brânci. Peste doar câteva luni, o nouă coaliție parlamentară, care-l unea pe Voronin cu Roșca, a demis Guvernul.
Dumitru Braghiș a venit la Guvern după echipa lui Sturza și a fost văzut de către public și de jurnaliști ca un reprezentant al fostei nomenclaturi comuniste. A fost ultimul conducător al comsomolului moldovenesc până la prăbușirea URSS și nicio funcție ulterioară nu i-a spălat imaginea de om controlat de Rusia.
Vasile Tarlev a fost numit premier în 2001, după alegerile parlamentare în care au revenit în forță comuniștii. Atunci, acest partid a obținut 71 de locuri în legislativ și a dominat Moldova până în 2009, slujind Rusiei, suprimând cooperarea cu România, dar și cu instituțiile europene. Tarlev era antipodul unui intelectual, or, în CV-ul său scria că și-a început cariera ca șofer la teatru. Așa ne-am chinuit cu el până în 2008.
Zinaida Greceanîi a fost numită prim-ministră în 2008 și a fost ultima reprezentantă a comuniștilor la guvernare. Nu s-a deosebit cu nimic de ceilalți politicieni pro-ruși care au condus Guvernul, doar poate că a fost prima care a declarat că se va împușca în tineri dacă vor ieși la proteste în aprilie 2009. Cu asta a plecat.
Vlad Filat a devenit premier după alegerile anticipate din 2009. În final, nu mai domina Rusia pe agenda publică oficială, exista o mare deschidere către instituțiile europene, au început a veni lideri occidentali la Chișinău. Doar că, în culise, se întâmpla cea mai mare fraudă financiară din întreaga istorie a R. Moldova, în timp ce Ilan Șor a fost adus în calitate de președinte al singurei bănci de stat, Banca de Economii.
Iurie Leancă a venit în fotoliul de șef al Executivului în aprilie 2013 din diplomație și businessul petrolier. Deși părea un tânăr elegant și educat, n-a făcut față în niciun fel luptei cu interesele oligarhice. În timp ce vorbea europenește la fațadă, oligarhia măcina Moldova în profunzime, iar miliardul a fost furat și spălat anume în perioada mandatului său. Tot în 2014, R. Moldova a obținut regimul liberalizat de vize cu UE.
Chiril Gaburici a condus executivul doar timp de câteva luni în 2015. De cum a venit, a fost întrebat despre diploma de bacalaureat, s-a bâlbâit timp de câteva luni și a plecat fără să răspundă.
Valeriu Streleț a fost următorul premier, dar a deținut funcția doar timp de 3 luni. Nimeni nu ar reuși să facă ceva într-un Guvern într-un termen atât de scurt.
Pavel Filip a venit la Guvern în 2016 ca reprezentant oficial al PDM și așa a rămas în istorie, ca premierul lui Plahotniuc, pe care l-a acoperit, l-a promovat, cu care la final a împărțit curcanii, dar și ultima felie de pizza.
Maia Sandu a fost prima șefă de executiv care nu a reprezentat nici Rusia, nici oligarhia. Deși nu a guvernat mai mult de jumătate de an, instituțiile europene au început să revină la Chișinău, dialogul cu partenerii de dezvoltare a luat avânt, chiar dacă președinția era deținută de Igor Dodon, omul Moscovei.
Ion Chicu a fost numit premier în noiembrie 2019, după ce publicase cu câteva zile înainte pe Facebook o declarație foarte agresivă și nefondată în adresa UE. Pe această tonalitate a condus Guvernul timp de un an și ceva, perioadă în care nu ne-a fost ușor deloc. Venise pandemia, iar Dodon și Chicu aveau o sarcină tot mai grea – să conducă Moldova în timpuri atât de dificile servind Moscova.
Natalia Gavrilița a fost prima șefă de executiv după victoria majoritară a PAS la parlamentarele din iulie 2021. Era a doua prim-ministră cu studii occidentale, fără afilieri rusești și fără legături cu clanurile oligarhice. Sarcina era complicată, economia fiind afectată de circa doi ani de pandemie. Peste câteva luni a început războiul rusesc din Ucraina, care a afectat Moldova atât prin valul de refugiați, cât și prin valul de probleme de securitate și de crize energetice. Moldova a devenit stat-candidat la UE.
Dorin Recean a venit la Guvern în februarie 2023. Crizele erau în toi, dar și deschiderea Occidentului față de Moldova era fără precedent. A fost depășită gradual criza energetică, au fost identificate instrumente de securitate, dar dezvoltarea economiei rămâne o mare provocare.
Următorul? Cu o nouă majoritate proeuropeană în Parlament, R. Moldova trebuie să aibă un prim-ministru care este mai bun decât oricare dintre cei 17. Deja e de la sine înțeles că viitorul premier nu poate sluji Rusiei, nici oligarhilor. Mai mult, trebuie să asigure pentru următorii ani o dezvoltare fermă a proceselor, astfel încât oligarhii să răspundă în fața legii, de rând cu oamenii plătiți de Moscova. Și trebuie să asigure o societate dezvoltată, care să fie imună la dezinformare și la încercări de a deteriora democrația.
Dar nici asta nu e suficient. Următorul premier trebuie să asigure dezvoltarea economiei și creșterea bunăstării fiecărui cetățean în parte și a tuturor sectoarelor sociale. Să diminueze diferențele sociale și financiare, dar să abordeze polarizarea societății, să crească consensul, să apropie nordul, sudul și regiunea transnistreană de programele de integrare în UE.
Și totuși, nici asta nu e tot. Societatea a luptat timp de decenii pentru transparență și integritate și acum vrea previzibilitate în procesul de numire sau alegere a demnitarilor. Cetățenii și jurnaliștii vor să cunoască cine sunt oamenii în funcții publice, vor să aibă timp pentru analize, pentru întrebări și obținerea răspunsurilor. Și nu vor să vadă demnitari supărați, chiar dacă și demnitarii sunt oameni cu limite, lucrează mult, câștigă modest și sunt bine intenționați.
Un premier și orice demnitar trebuie să fie un bun profesionist care este integru, explicit, neobosit și foarte transparent. Doar așa poate ajunge Moldova în UE până la finele acestui deceniu.
