21 de ani, 21 de voci: R. Moldova, văzută prin ochii oamenilor din nordul țării
Aniversarea celor 21 de ani ai ZdG am petrecut-o printre oameni. Am ales să marcăm acest eveniment important din viața redacției acasă, în R. Moldova. Și nu oriunde, ci în cel mai nordic punct al țării – Naslavcea, la hotarul cu Ucraina, țara care luptă de mai bine de trei ani inclusiv pentru libertatea și suveranitatea noastră.
Am ales să „petrecem” în nordul țării nu doar pentru locurile frumoase pe care doream să le descoperim, ci și pentru că am vrut să discutăm cu oameni care, așa cum arată rezultatele tuturor scrutinelor din ultimii 30 de ani, sunt, în marea lor majoritate, nostalgici după Uniunea Sovietică și privesc cu reticență procesul de integrare a R. Moldova în Uniunea Europeană.
Am vrut să-i cunoaștem, să-i vedem, să-i ascultăm, să le oferim șansa de a-și expune, necenzurat, problemele, temerile, aspirațiile și ideile, fără să-i întrerupem, fără să-i criticăm și fără să-i judecăm. La 21 de ani de existență a ZdG, vă propunem să faceți cunoștință cu 21 de oameni din nordul țării, așa cum sunt ei, așa cum gândesc ei și așa cum trăiesc, zi de zi, în Moldova noastră, a tuturor.
„Satul este pustiu. Oamenii mor, tinerii nu nasc”
Nicolai Babii are 72 de ani și trăiește în Naslavcea. Privește dealurile și oftează: „Satul este pustiu. Oamenii mor, tinerii nu nasc.” Fiul său a plecat recent în Germania. Are trei copii de hrănit și nu găsea de lucru nici la Chișinău. „E mai bine acolo, Domnul știe… Dar mama străină nu te încălzește.” Când pensionarul era tânăr, satul număra 1873 de oameni. Azi au rămas doar vreo 600. „Nu-i de lucru. Erau fabrici, le-au închis. Calea Ferată a falimentat. Încotro s-o iei?” Primește pensie, dar constată că prețurile se dublează peste noapte. Ezită să spună direct care este vectorul extern de dezvoltare al R. Moldova care trebuie urmat. „Ce are Uniunea Europeană, ia spuneți. Petrol, gaz, minereuri, păduri, ce au ei? Rusia are de toate, dar acolo se trăiește mai rău, pentru că oamenii beau. Cum se zice, dacă vezi unul beat, înseamnă că e rus.”
„Nu va fi mai bine. Ce să aștepți? Să nu fie mai rău”
Victor are 67 de ani și locuiește în Naslavcea. Este pensionar. Spune că viața e „ca la sat, au rămas doar pensionarii. Ce să facă tinerii aici? Pensia este mică. Nu am două mii – 1800. Am lucrat în mină, dar nu am avut stagiu complet. Am lucrat inclusiv în Ucraina, în Rusia.” Este pesimist și este sigur că „nu va fi mai bine. Ce să aștepți? Să nu fie mai rău.” Consideră că cel mai bine se trăia în perioada Uniunii Sovietice, pentru că „totul costa bănuți”. Spune că azi trăiesc bine „oligarhii”, dar „cei săraci, cum au fost săraci, așa au și rămas”, și că nu-l prea interesează vectorul extern al țării, pentru că „mi-a mai rămas puțin în viața asta”. Dar nu crede că nepoților și copiilor săi le va fi mai bine în Uniunea Europeană. „Dacă ar fi locuri de muncă în fabrici, cum era pe vremuri, majoritatea oamenilor ar fi rămas acasă”, consideră bărbatul. Fiind vorbitor de limbă rusă, spune că se informează de la televizor, urmărind programe rusești.
„Cred că toți vor să fie pace”
Pe Ruslan l-am întâlnit la poarta casei sale pline de copii, tot în Naslavcea. Muncește la Calea Ferată din Moldova și educă, împreună cu soția, 13 copii. Recent a primit salariul pentru luna ianuarie. Cel mai mare copil are 21 de ani, iar cel mai mic – doi. Spune că nu s-a gândit niciodată să plece din țară. Vorbește cu noi înconjurat de o parte din copiii săi, în timp ce mângâie doi cățeluși pe care-i ține în brațe. „Ne ținem. Puțin pentru copii se plătește (indemnizație. n.r), puțin din salariu, munci suplimentare.” Întrebat de ce ar fi nevoie ca oamenii să trăiască mai bine, răspunde simplu: „Cred că toți vor să fie pace. Cine poate, poate munci și câștiga bani. Nici nu știu ce să vrei. Parcă așa, slavă Domnului, mesele la noi sunt pline. Sunt oameni care suferă, se chinuie. Da, nu e lux, dar pâine, borș și cartofi avem, puțin din grădină…”
Spune că toți copiii se ajută unii pe alții și crede că dacă vrei să muncești, găsești ușor de lucru. „Poate nu e așa plătit ca-n Europa, dar este de lucru.” Nu este sigur privind locul în care vede viitorul copiilor săi. „Eu mi-aș dori ca lor să le fie bine. Dacă le va fi bine, nu văd sens să pleci din țară. Sperăm. Așteptăm că iată, iată, ceva mai bine, dar… Prețurile s-au majorat, gazul, lumina, produsele, benzina. Puțin ne descurcăm…” Și-ar dori ca cei din conducerea țării să aducă îmbunătățiri pentru toți, „nu doar spre o singură ramură”.
„Prețurile sunt foarte mari”
Nelea este pensionară. Deși nu locuiește în Naslavcea, femeia vine regulat în vizită la rudele sale. „Aici locuia bunica soțului meu. Aici s-a născut soacra mea și acum trăiesc mai multe rude.” Nelea spune că a vizitat pentru prima dată Naslavcea în anul 1989. „Locul este foarte frumos. Cu siguranță, în comparație cu ceea ce a fost în trecut, oamenii sunt mai puțini, mulți au plecat, dar acum aici înflorește turismul. Foarte mulți oameni vin să se odihnească. Este un loc excepțional. Cu siguranță, dorim ca aici să fie mai multe investiții, să amenajeze, să ajute oamenii. Se fac zone de agrement, dar prețurile sunt foarte înalte, oamenii simpli ar vrea să vină aici să vadă, să se odihnească, dar nu sunt în stare financiar”, constată pensionara.
„Treburile nu merg prea bine”
Victor, etnic ucrainean în vârstă de 59 de ani, s-a născut și locuiește în Naslavcea. Ca și mulți din zonă, bărbatul muncește la Calea Ferată. A fost conductor timp de 22 de ani, iar acum urmează să-și piardă locul de muncă, fiind nevoit să-și găsească o nouă sursă de existență. „Treburile nu merg prea bine. Pe 6 august, stația se închide și o să rămân fără serviciu. O să caut altceva. Au mai rămas vreo trei ani până la pensie.” Pentru Victor acum este o perioadă de incertitudine, atât în plan profesional, cât și în ce privește viitorul țării. „În Ucraina e război. La noi, în Moldova, ca și peste tot, este greu, mai ales în sate. În raionul Ocnița, în afară de Calea Ferată, întreprinderi nu sunt. Toți tinerii sunt peste hotare. Un fiu e în Portugalia să câștige bani. A lucrat și el la Calea Ferată, ca și ginerele și alte rude. Alte opțiuni nu-s – sau pleci, sau la Calea Ferată”, consideră bărbatul.
„Nu mai are cine să mai trăiască aici”
Ludmila este și ea de etnie ucraineană, dar s-a născut la Naslavcea. Femeia are doi copii și patru nepoți. După ce a activat la Poliția de Frontieră, Ludmila se află de 10 ani la pensie. În 2004 și-a deschis un magazin alimentar în satul în care acum „au rămas doar bătrânii. Nu mai are cine să mai trăiască aici”. Ludmila spune că anterior satul a avut „două-trei mii de oameni. Acum sunt undeva 350. Doar vara vin mulți turiști pe la noi. Lacul la noi e faimos, „Inima Moldovei”, Nistrul. Vin cei care se odihnesc.” În timpul ei „liber” se ocupă de gospodărie, iar gândurile îi sunt la copiii săi și la viitorul acestora, în special după ce în 2022 o rachetă rusească a căzut în Naslavcea. „Ne-am speriat, cu siguranță. Casele multora au avut de suferit. Pentru noi a fost, desigur, un șoc. Vrem ca să fie pace”, a concluzionat femeia.
„Nu susțin pe nimeni. De ce să-i susțin? Ce-au făcut pentru mine?”
Maria Karpovna, 85 de ani, și ea ucraineancă din Naslavcea, locuiește într-o casă din care, spune ea, fiul îi ia tot ce prinde sub mână – bani, ligheane, găleți, pe care le vinde ulterior pentru a procura băutură. Spune că pensia de 2300 de lei nu-i ajunge și uneori îndură foamea, cere de mâncare la biserică sau la primărie, unde a lăsat o parte din bani „la păstrare”. Pensionara a muncit în colhoz și a crescut șase frați, după ce mama lor a decedat. Nu a mers la școală pentru că trebuia să aibă grijă de cei mici. Fiica, stabilită în Ucraina, vine rar, spune ea. Racheta căzută în sat i-a zguduit ferestrele, dar mai tare o apasă lipsa de sprijin. „Aș vrea ca guvernarea să aibă grijă de bătrâni. Nu le pasă. Nu există nicio lege pentru noi. Nu susțin pe nimeni. De ce să-i susțin? Ce-au făcut pentru mine? Nimeni nu m-a ajutat”, se plânge femeia, sprijinindu-se în cârjă. Totuși, nu așteaptă milă, dar nici nu mai crede că ceva se va schimba: „Eu n-am trăit, mai mult am pătimit.”
„Asta e despre oamenii de rang înalt care nu pot împărți veniturile”
Vladimir, 65 de ani, este consilier local în Ocnița. Lucrează de 40 de ani în calitate de meșter la uzina mecanică de ștanțare din Ocnița. „Am lucrat pentru întreaga Uniune Sovietică. Lucrau 1500 de oameni. Acum au rămas 110–120, din păcate. Acum facem furnitură pentru mobilă, carcase pentru paturi pentru fabrici de mobilă românești.” Bărbatul are origini ucrainene, iar copiii acestuia se află în Ucraina. „Fiica și fiul sunt la Dnipro, sub bombardamente”, ne-a zis Vladimir, făcând referire la războiul din Ucraina. Dar evită să vorbească despre acesta, deși locuiește la câțiva kilometri de zona conflictului: „Asta nu-i treaba noastră, a oamenilor simpli, asta e despre oamenii de rang înalt care nu pot împărți veniturile”, consideră Vladimir.
„Unii așteaptă ca alții să se implice, alții așteaptă ca primii să se implice”
Andrei Luca este profesor de istorie în satul Bîrnova și pastor la Biserica Evanghelică Baptistă din Ocnița. El consideră că cea mai mare problemă cu care se confruntă moldovenii în 2025 este lipsa locurilor de muncă, ceea ce a dus la emigrarea cetățenilor. Totuși, Andrei spune că atât statul, cât și cetățenii, au partea lor de vină pentru amplificarea acestui fenomen. „Unii așteaptă ca alții să se implice, alții așteaptă ca primii să se implice, însă noi suntem o comunitate și trebuie toți să ne implicăm în măsura posibilităților. Ștefan cel Mare a fost un bun gospodar, pe care l-a durut inima pentru statul său. Chiar și la bătălia de la Lipnic el a venit pe jos ca să-și apere țara, poporul. De aceea, oamenii noștri trebuie să studieze mai mult și să dea dovada nu de un pseudo-patriotism, dar de un patriotism real, unde fiecare poate să se implice.”
„După război, prețurile s-au ridicat, lumea pleacă, ca și peste tot”
Pavel are 20 de ani și în prezent se implică în afacerea familiei. Deși este originar din Soroca, l-am întâlnit la Otaci, în apropiere de punctul de trecere a frontierei cu Ucraina. „În Moldova e scump în comparație cu Ucraina, de unde 10 minute în urmă am venit. Acolo produsele sunt mai bune, prețurile sunt mai bune. La început îmi spuneau că e posibil să mă vadă cei din Ucraina și o să mă ia la război, dar nu a fost așa”, ne spune Pavel. Tânărul consideră că principalele probleme în comunitatea lor sunt prețurile mari și faptul că foarte multă lume pleacă din R. Moldova. „După război, prețurile s-au ridicat, lumea pleacă, ca și peste tot, a devenit mai greu”, ne explică tânărul. Cât despre procesul de integrare europeană a țării, Pavel spune că „este interesant, dar e un proces greu și lung.”
„Noi am trăit în Uniunea Sovietică cândva…”
Ion a ieșit la pensie în 2023 și este locuitor al comunei Lipnic, raionul Ocnița. A lucrat în calitate de mecanic de locomotivă și are două fete, cu care spune că se mândrește foarte mult. Pe el și soția sa i-am întâlnit în timp ce luau prânzul pe malul Nistrului, la marginea satului Naslavcea. Bărbatul are o opinie care diferă de cea a majorității oamenilor din nordul țării. Condamnă războiul provocat de Rusia în Ucraina și susține integrarea europeană a R. Moldova. „Nu se poate acest lucru. Lumea trăiește foarte bine și n-ar trebui să dăm unul peste altul. Sunt împotriva războiului”, susține bărbatul, care speră că R. Moldova va ajunge să facă parte din familia europeană. „Susțin vectorul european. Noi am trăit în Uniunea Sovietică cândva, erau hotarele închise și n-aveam dreptul să plecăm peste hotarele țării, dar de când avem voie și am umblat prin străinătate, am văzut cum trăiește lumea de acolo. Lumea trăiește mai bine. Este o lume liberă. Am fost în Bulgaria, în România. Mi-a plăcut că fiecare om este ocupat cu ale lui și nu-l încurcă nimeni. Îți place asta – fă asta, important să nu fie împotriva legii”, subliniază bărbatul.
„Vrem să ne unim cu Rusia, să fie ca înainte”
Larisa are 53 de ani și trăiește în satul ucrainean Berezovca din raionul Ocnița. De două decenii crește mere și cireșe, dar spune că azi nu mai are unde să le vândă. „Anul trecut totul am dat la suc. Nu avem piață. Înainte vindeam în Rusia. Acum nu mai putem”, spune femeia. Se simte strânsă la perete și spune că autoritățile le pun oamenilor de afaceri bețe în roate. Speranța ei e în trecut: „Vrem să ne unim cu Rusia, să fie ca înainte. Să muncim, nu să fim încurcați.” Larisa se mândrește cu copiii ei, care trăiesc la Chișinău și au joburi bune. Despre Uniunea Europeană nu are o părere prea bună. „Tinerii vor pleca. Vor rămâne doar oamenii de vârsta mea”, crede Larisa, care se informează de pe Facebook, în limba rusă. „Ce scriu acolo, aia citim și aia știm”, spune femeia.
„Și bătrânii, și tinerii, vor doar să trăiască, să se bucure de ceea ce au”
Valentina are 66 de ani și e din Dîngeni, Ocnița. Am întâlnit-o pe malul Lacului Albastru din Naslavcea, alături de soțul ei. Fostă doctoriță veterinară, azi pensionară, Valentina se mândrește cu cei doi copii: fiica e soră medicală la nou-născuți, fiul – șef la IGSU. „Ambii salvează vieți”, spune femeia. Viața la țară nu e ușoară: „Ne ajung pensiile sau nu, nu ne putem lipsi de aceea ce vedem prin magazine. Creștem un purcel, o găină, dar nu poți trăi doar cu ouă. Intri în magazin și vrei și tu o bucată de șuncă, o prăjitură.” Susține drumul european și se informează seara de la Moldova 1, TV8 sau Radio Iași. Războiul o apasă: „Mor oameni nevinovați și copii.” Femeia visează la sănătate, pace și mai multă grijă pentru omul de rând: „Și bătrânii, și tinerii, vor doar să trăiască, să se bucure de ceea ce au.”
„Înainte se trăia mai bine și mai bogat, pentru că oamenii aveau de lucru și aveau de toate”
Maria Jerebelovscaia are 85 de ani, este pensionară, dar spune „că se hrănește și din cele crescute în grădină”. Locuiește singură, are un fiu, dar el are „familia și problemele sale”. În tinerețe, timp de 10 ani, aceasta a lucrat în colhoz, mulgea vacile, apoi, în următorii 35 de ani, a lucrat în calitate de poștașă. Vorbește cu accent ucrainean și e nostalgică după vremurile de altădată.
„Colhozul a fost de două ori milionar. Erau 800 de vaci mulgătoare. Erau 3200 de oameni, era tineret, jucau nunți, erau de toate. Se făceau petreceri la armată, muzica răsuna în centrul satului, dar acum au stricat, au furat totul. Așa sat frumos, dar a rămas fără nimic. Înainte se trăia mai bine și mai bogat, pentru că oamenii aveau de lucru și aveau de toate. Totul era ieftin și disponibil, dar acum, iei 300 de lei și mergi la târg și parcă nici nu ai cumpărat nimic, dar nici bani nu ți-au mai rămas”, remarcă pensionara.
Femeia spune că, dacă ar fi după voia și puterea sa, ar întoarce vremurile sovietice. Și nicidecum nu crede că în Uniunea Europeană ar fi mai bine. Despre războiul din Ucraina, vârstnica spune că e o nenorocire: „Sunt omorâți copii. Mi-e jale și de ucraineni, și de ruși.” Fiind întrebată cine a început războiul, Maria Jerebelovscaia spune: „Păi, Rusia a atacat, dar în 2014, în Ucraina a fost maidan. În Luhansk erau ruși și ucrainenii îi băteau, iar Putin îi ruga să nu-i bată. Apoi, în 2022, s-a început iar războiul, el opt ani i-a rugat să nu bată oamenii ruși, dar totuși a început războiul.” Femeia se informează de la televizor, „de la programele care arată despre război, știrile din Moscova și din Moldova”. Iar pentru R. Moldova își dorește „un viitor bun – să fie fabrici pentru ca tineretul să lucreze și să nu plece peste hotare. Salariile să fie bune, dar și să lucreze tineretul, pentru că sunt tineri care vor să lucreze, dar sunt și tineri care doar fumează și beau bere. Și să fie pace, să nu fie război, ca să nu fie omorâți copiii”.
„În primul rând, cetățenii au nevoie de studii, de carte”
Boris Macoviciuc are 52 de ani. Bărbatul locuiește în satul Lipnic, raionul Ocnița, dar l-am întâlnit în satul Naslavcea. Ne-a atras atenția inscripția de pe peretele locuinței în preajma căreia l-am întâlnit – „Miere, мёд, honey”. Bărbatul muncește, alături de tatăl său, la prisaca familiei, care întrunește peste 120 de familii de albine. Consideră că cea mai stringentă problemă a R. Moldova este depopularea. „Lipsa populației în țară este, cred că, una dintre cele mai mari probleme, că atunci când există populație, este și cerere, și atunci apare și necesitatea de a face oferta, dar când nu avem consumatori nici de produse apicole, nici de produsul turistic, e complicat puțin”, precizează acesta.
Bărbatul se laudă că a votat în cadrul referendumului privind vectorul european. „Noi vrem, nu vrem, suntem aici de când ne știm și nu avem altă opțiune. Asia nu este a noastră, nici ca strategie economică, nici ca cultură, e ceva străin. Și cred că acesta e viitorul nostru, pentru că altfel nu poate să fie”, punctează bărbatul.
Întrebat de ce au nevoie cetățenii R. Moldova ca să trăiască bine, bărbatul susține că prioritară este educația. „În primul rând, cetățenii au nevoie de studii, de carte, fiindcă pentru a dezvolta o țară nu-i suficient să avem doar oameni harnici și doritori de a face ceva, trebuie să fie și oameni cărturari, care să știe cum să facă momentele pe care și le doresc. Și pentru a primi chiar și aceeași finanțare, nu e destul doar să vrei, trebuie să știi cum să o accesezi și apoi cum să o utilizezi. Și aici avem nevoie de învățătură, de studii. Trebuie să avem și oameni cinstiți, care se gândesc să realizeze ceva pentru popor, nu numai să facă pentru buzunarul său”, mai adaugă bărbatul.
„Noi suntem închiși în frontiere fizic, dar și mental”
Dumitru Bîrlădeanu este om de afaceri. Acesta, împreună cu familia, deține singura păstrăvărie din R. Moldova, localizată în apropiere de Naslavcea. „Această afacere este o premieră pentru țara noastră. Nici la Universitatea Agrară nu sunt informații despre creșterea păstrăvului, de asta am avut nevoie să învățăm totul de la zero. Unele informații le-am primit de la colegii de breaslă, altele le-am luat din internet. Totodată, continuăm să învățăm, pentru că avem mult de lucru, pentru că țara noastră nu are condiții pentru creșterea naturală a păstrăvului.” Dumitru afirmă că îi place mult ceea ce face, fiind motivat de visul pe care îl are. „Am investit aici zece ani din viața mea și ceva bani”, zâmbește Dumitru.
„Ne-am gândit de foarte multe ori să emigrăm din R. Moldova. Și acum, periodic, ne apar astfel de gânduri. Cea mai mare problemă a R. Moldova este că noi suntem închiși în frontiere fizic, dar și mental”, consideră Dumitru. „Susțin parcursul european, asta este unica noastră șansă ca noi să rezistăm ca stat. Nu știu când se trăia mai bine, sunt oameni care au perioade mai bine, iar la alții mai rele. Consider că rău trăiesc acei care nu vor să muncească sau cei care au probleme de sănătate. Dar, în linii generale, dacă omul este sănătos, el poate trăi decent și acasă.”
„Când pornești ceva, îți pare greu, după ce faci – pare ușor”
Victoria Culicova locuiește în orașul Ocnița, însă gestionează o afacere de familie la Naslavcea – pensiunea „La Beciul din stâncă”, formată din câteva căsuțe vechi, tradiționale. Pensiunea îi poate găzdui pe doritorii de a vizita Naslavcea și de a încerca traiul în condiții rurale, la fel ca generațiile precedente. Victoria spune că a reușit să renoveze casele, păstrând autenticitatea, cu ajutorul familiei și al granturilor.
„Când începi ceva a face, îți pare că așa e de greu, e imposibil de făcut. După ce faci și te uiți un urmă, îți pare că așa de ușor a fost totul”, spune Victoria. Afacerea ei a fost susținută financiar de Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), care și-a încheiat între timp activitatea în R. Moldova. „Asta e problema, că s-a închis USAID-ul, cu toate că speram că facem…, dar nu e nimic. Se spune că o ușă se închide și 10 se deschid. Moldova se dezvoltă, numai că ar fi de dorit mai multe locuri de muncă, ceva de făcut pentru ca tineretul să nu plece de aici, deoarece chiar aici, în Naslavcea, sunt foarte multe căsuțe pustii. Ele sunt procurate deja, dar pustii. Tineretul pleacă, bătrânii îmbătrânesc. Naslavcea are un peisaj foarte frumos și aici s-ar putea de făcut un centru turistic. Așa că aici este loc, numai că trebuie de pus suflet și dorință”, concluzionează Victoria.
„E nevoie de locuri de muncă și, așa, dintr-o perspectivă mai adolescentină, de locuri de distracție”
Victoria Chistruga tocmai a susținut bacalaureatul și a depus dosarul la universitate. Este nepoata Victoriei Culicova, iar în timpul verii, își ajută bunica la gestionarea pensiunii. „Îmi place foarte mult atmosfera de aici, este vibrantă, ne aflăm în sânul naturii, culori vii, aprinse – verde, roșu. Toate astea îți dau sens vieții, aș zice eu, și aerul curat e o escapadă din haosul orașului. Locurile pitorești de aici oferă posibilitatea de a vedea ceva nou, ceva specific. Spre exemplu, avem «Inima Nistrului», o insuliță în interiorul râului, care așa este, în forma inimii, de la natură. De asemenea, avem Lacul Albastru, unul foarte curat, în R. Moldova nu știu dacă se mai găsește așa ceva. Și, totodată, pensiunile noastre turistice – „La beciul din stâncă”, ceva deosebit, cum spune bunica mea, „ca la străbunei”. Totul este făcut într-un stil rustic, într-un stil aproape inimii și sufletului”, spune tânăra.
Întrebată cum și unde își văd viitorul tinerii de vârsta ei, Victoria susține că pe al ei îl vede acasă, în R. Moldova. „Eu nu pot să spun despre toți colegii, însă știu că unii rămân în Moldova pentru că găsesc perspective și motivații și aici, odată cu dezvoltarea țării și cu toate oportunitățile oferite în ziua de azi. Totodată, foarte multe activități abia se deschid, spre exemplu, turismul eco, deci sunt foarte multe nișe în care pot lucra studenții în ziua de azi. În opinia mea, sunt două aspecte pe care ar trebui să ne axăm: locuri de muncă și, așa, dintr-o perspectivă mai adolescentină, aș zice locuri de distracție, pentru că, într-adevăr, noi avem insuficiente în oraș (la Ocnița, n.r.) și din cauza aceasta noi ne sufocăm aici, nu avem niciun interes de a rămâne. Însă odată cu apariția locurilor de muncă, spre exemplu, apelăm la turism, care acum este ceva nou pentru zona dată”, adaugă Victoria.
„Slavă Domnului că avem ce mânca!”
Olga, ajunsă la 75 de ani, spune că a lucrat toată viața în colhozul Naslavcea, la grădină și livadă. Locuiește împreună cu un fiu, pensionat și el pe caz de boală. Împreună, primesc din pensii puțin peste cinci mii de lei pe lună. „Slavă Domnului că avem ce mânca, cumpărăm ce avem nevoie. Pâinea încă ne-o dau, dacă nu ne iau câmpurile… Avem un lider care ne dă grâu, floarea-soarelui…, avem ce mânca deocamdată. Dacă ar da pensii mai mari… Acum am adunat câte puțin, am pus deoparte. Acum fac această reparație și bani nu mai am. Deja aștept pensia”, ne-a spus femeia. Întrebată ce pensie i-ar fi suficientă pentru un trai decent, Olga spune că șase-șapte mii i-ar fi de ajuns. Pensionara pune războiul din Ucraina pe seama comportamentului oamenilor. „Ați auzit vreodată…, în Biblie scrie că au ars Sodoma și Gomora. De ce au ars? Pentru că era ca acum – bărbat cu bărbat, iertați-mă, femeie cu femeie – iar asta nu-i place lui Dumnezeu. El a zis: «Nașteți și înmulțiți-vă.» Bărbatul și femeia trebuie să fie. Dacă nu, vor fi războaie, cutremure – așa cum au fost și acum o sută de ani, dar vor fi și mai multe și se va zgudui pământul.”
„Dacă ai sănătate, câștigi o pâine, dacă nu – e greu”
Stanislav este fiul Olgăi. Nu este angajat oficial, dar spune că face diverse munci prin sat. „Reparații, tencuieli… fac ce trebuie. Tai și despic lemne…, ce e nevoie. Dar zic așa: slavă Domnului că încă avem pace în țara noastră. Pentru mine asta e cel mai important. Dacă ai sănătate și pace, poți trăi. Dacă ai sănătate, câștigi o pâine, dacă nu – e greu. Slavă Domnului pentru pace”, spune bărbatul. Întrebat de unde se informează despre ce se întâmplă la Chișinău, la Ocnița, în Ucraina, Europa sau Rusia, Stanislav spune că nu urmărește cu atenție tot ce se întâmplă: „De pe telefon, uneori văd știri, alteori comunic cu prietenii. Nu prea urmăresc. Știți ce zic eu? Cu cât știi mai mult, cu atât e mai rău. Te uiți la toate nenorocirile din lume și… Mai bine știi mai puțin – dormi mai bine”, consideră Stanislav.
„Noi suntem reprezentanții statului agresor”
Iurii, un bărbat de 70 de ani, este cetățean rus și a fost deportat în R. Moldova din Ucraina la începutul războiului. Lucrează și locuiește la Mănăstirea Călărășeuca. Soția sa ucraineancă a rămas acolo pentru a avea grijă de părinții ei de 90 de ani, care, supraviețuind celui de-al Doilea Război Mondial, au refuzat să părăsească țara. O dată la 3 luni, nevastă-sa îl vizitează timp de 5–6 zile la mănăstire, apoi pleacă înapoi. Aici, în Moldova, Iurii merge la procese de judecată pentru a i se oferi statut de refugiat, însă șansele de a-l obține sunt mici, deoarece „noi suntem reprezentanții statului agresor”, argumentează el. „Acest război este o rușine în toată lumea. Atunci când două națiuni erau, într-adevăr, surori, iar una din ele o atacă pe cealaltă, mai devreme sau mai târziu, cea atacată e mistuită de ură.”
Acest material a fost produs cu suportul financiar al Uniunii Europene. Conținutul acestuia reprezintă responsabilitatea exclusivă a proiectului „Consolidarea rezilienței de sus în jos și de jos în sus în Republica Moldova”, cofinanțat de Uniunea Europeană. Conținutul materialului aparține autorilor și nu reflectă în mod neapărat viziunea Uniunii Europene.
