Dacă 7 aprilie 2009 nu ar fi existat, unde ar fi fost și cum ar fi arătat astăzi R. Moldova?

Pe 7 aprilie se împlinesc 17 ani de la protestele din 7 aprilie 2009 – un moment care a marcat profund evoluția R. Moldova. În acea zi, dar și în ajun, zeci de mii de tineri au ieșit în Piața Marii Adunări Naționale (PMAN), nemulțumiți de rezultatele alegerilor parlamentare din 5 aprilie, pentru a protesta împotriva regimului comunist, care obținuse, din nou, peste 50 % din voturi, pe fundalul mai multor acuzații de fraudă. Deși protestul a fost inițial pașnic, manifestația a degenerat în violențe și dezordini în masă. În urma intervenției forțelor de ordine, mai mulți tineri au fost reținuți, maltratați și judecați chiar în incinta comisariatelor de poliție. Ulterior au fost depistate mai multe cadavre, chiar dacă oficial o singură persoană a fost recunoscută ca fiind decedată în urma evenimentelor din aprilie 2009: Valeriu Boboc. 

7 aprilie 2009 a reprezentat un punct de cotitură pentru țara noastră. Chiar dacă perioada care a urmat este asociată cu influențe oligarhice, direcția țării oricum s-a schimbat. Discursul politic s-a distanțat din ce în ce mai mult de orientarea pro-rusă, iar partide declarate proeuropene au preluat puterea. Între timp, R. Moldova a devenit țară candidată la Uniunea Europeană (UE). 

Totuși, cum ar fi arătat R. Moldova dacă acele proteste nu ar fi avut loc? Cum ar fi evoluat societatea și statul până în prezent?

Andrei Curăraru, expert Watchdog în politici publice și securitate

În 2009, R. Moldova intra simultan în două crize suprapuse. Criza economică globală lovise deja: PIB-ul căzuse cu aproape 6 %, după ce crescuse cu 7,8 % în 2008, iar remitențele care susțineau consumul intern se prăbușiseră. Voronin câștigase alegerile cu liste de votanți care conțineau 400 de mii de nume în plus față de scrutinul din 2007, deși populația Moldovei era în scădere.

Dacă nu ar fi existat protestele din 7 aprilie, PCRM rămânea la putere și atunci, discutăm despre o altă lume, mult mai opresivă pentru moldoveni.

Primul lucru care se întâmpla era financiar. Guvernul Voronin, cu cheltuielile electorale deja făcute și criza pe masă, ar fi trebuit să negocieze cu FMI-ul de pe o poziție de slăbiciune completă. Iar un regim comunist fără presiunea străzii nu acceptă ușor condiționalitățile unui creditor extern. În condițiile unui 7 aprilie eșuat și unui guvern nelegitim, donatorii occidentali nu ar fi eliberat fonduri. Scenariul unui default sau al unei crize monetare acute ar fi fost cel mai probabil.

Al doilea risc e geopolitic, și e mai grav. Moscova încercase deja federalizarea în 2003, prin memorandumul Kozak, care ar fi dat regiunii transnistrene drept de veto efectiv asupra politicilor Chișinăului, cu Rusia drept garant. Voronin îl respinsese, dar cu câteva ore înainte ca Putin să ia avionul spre R. Moldova ca să semneze. Un Voronin delegitimat după 2009, cu o relație precară cu partenerii europeni, ar fi fost mult mai vulnerabil la o relansare a acestui proiect, mai ales când Moscova ar fi venit cu bani și garanții energetice pe timp de criză.

A treia dimensiune e cea demografică. Un sfert din populația R. Moldova muncea deja în afară. Fără 2009, fără coaliția care a urmat, fără apropierea față de UE și liberalizarea vizelor din 2014, exodul avea să ia turații ireversibile. Oamenii oricum plecau, diferența e că n-ar mai fi revenit la vot și n-ar mai fi trimis bani cu vreo speranță. Plecau definitiv.

Punctul de cotitură alternativ? Probabil 2014–2016, jaful bancar, care era deja în desfășurare, miliardele dispărute, izolarea absolută după anexarea Crimeei și o poziție pro-Putin a lui Voronin. Dar acel moment ar fi lovit un stat și mai captiv, fără experiența că alternanța la putere e posibilă, fără o generație care să fi trăit deja că strada poate forța ceva. Ieșirea ar fi arătat altfel. Mult mai dureros.

Evghenii Alexandrovici Goloșceapov, jurist, apărător al drepturilor omului, fondator al Grupului de criză din aprilie-mai 2009

După cum se știe, istoria nu cunoaște modul ipotetic, dar este important să tragem lecții din ea, inclusiv din evenimentele tragice din aprilie 2009. Am discutat pe larg și în detaliu despre acțiunile poliției, despre reținerile ilegale în masă ale tinerilor și despre torturile în detenție. Cu toate acestea, nu am acordat suficientă atenție motivelor pentru care mii de oameni au ieșit la proteste.

„Alegerile vor fi furate!”, „Alegerile vor fi furate!”, „Alegerile vor fi furate!” – am auzit constant acest mesaj de la câțiva politicieni în 2008 și la începutul anului 2009. Știm, de asemenea, că până în 2009, în societate s-a acumulat o oboseală față de autorități, care nu s-au schimbat timp de opt ani. Oamenii doreau schimbări și accelerarea reformelor. În final, combinația dintre oboseală, așteptările pentru ceva mai bun și cultivarea fricii de furtul alegerilor a dus mulți oameni la proteste. Iar după alegeri, aceiași politicieni, odată ajunși la putere, nu au prezentat niciun fel de dovezi privind fraudele masive și faptul că alegerile au fost într-adevăr furate. Acest lucru arată că teama de „alegeri furate” a fost, cel mai probabil, un instrument pentru obținerea puterii.

Evenimentele din 2009 sunt un exemplu al modului în care dezinformarea și „instigarea la frică” au dus la încălcări masive ale drepturilor omului și la tragedii în viața a mii de oameni. Și astăzi, în era luptei împotriva fake-urilor, trebuie să ne amintim că amenințarea nu vine întotdeauna din exterior, multe probleme le creăm noi înșine. Prin urmare, aș trage două concluzii importante. Una pentru politicieni: amintiți-vă că ideile care seamănă frică și divizează societatea sunt o bombă cu ceas pentru oameni și pentru țară. A doua – pentru societate: gândirea critică este singurul filtru împotriva manipulărilor emoționale.

Când alegem rațiunea în locul emoțiilor, gândirea critică și faptele în locul sloganurilor, punem bazele unei Moldove stabile și prospere. Lecțiile trecutului ne oferă șansa unică de a deveni o societate care își construiește viitorul nu pe frică și divizare, ci pe comportament responsabil, respect reciproc pentru fiecare persoană și unitate civică.

Lilia Zaharia, directoare executivă Transparency Moldova

Dacă 7 aprilie 2009 n-ar fi existat, probabil ar fi fost mai multă liniște. Dar poate că ar fi fost și mai multă tăcere. Tăcerea unei generații care ar fi rămas cu sentimentul că vocea ei nu contează. 

În aprilie 2009, pe atunci eram tânără pedagogă la Cahul. Mii de tineri au ieșit în stradă cu emoție, cu speranță, cu furie și cu naivitatea celor care cred că pot schimba lumea. Nu toți înțelegeam exact ce va urma, dar știam un lucru simplu: să fim auziți.

Dacă acea zi nu ar fi existat, poate că R. Moldova ar fi rămas pentru mai mult timp prinsă într-o inerție politică dominată de Vladimir Voronin și de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova. Poate că mulți dintre acei tineri ar fi plecat din țară cu sentimentul că nimic nu depinde de ei. Dar 7 aprilie nu este doar despre politică sau despre schimbări de regim. Este despre oameni și despre destine frânte. Despre tineri care au crezut că pot schimba ceva și care au plătit un preț mult prea mare pentru acest curaj.

Îmi vin în minte doi tineri din Cahul. Unul dintre ei, Nicolae Bairactari, era atunci student și fusese elevul meu. Celălalt, Iurie Crăciuneac, este un prieten apropiat al familiei. Au venit la Chișinău împreună cu alți tineri, convinși că generația lor are dreptul să ceară adevăr și respect. Au venit cu entuziasm, cu speranță și cu sentimentul că pot face dreptate pentru viitorul lor.

Au plecat însă de acolo cu răni care nu s-au vindecat nici până astăzi. Nicolae a ales, în cele din urmă, calea exilului și a emigrat în Statele Unite. Iurie a rămas aici, dar continuă să plătească cu sănătatea lui pentru acele zile. Pentru ei, 7 aprilie nu este doar o dată din calendar sau o amintire colectivă. Este o traumă personală.

Și poate cel mai dureros este că, după atâția ani, prea puțini dintre cei responsabili pentru abuzuri au fost trași la răspundere. Prea mulți polițiști și politicieni au rămas nepedepsiți. Iar această nedreptate apasă nu doar asupra celor care au suferit direct, ci asupra întregii noastre societăți.

Ion Tăbârță, analist politic

Cu certitudine, R. Moldova ar fi putut arăta astăzi altfel și noi nu am fi fost în punctul în care suntem, la un pas de aderare la UE. Probabil, țara noastră ar fi mers după traiectoria similară a statului Belarus și fie am fi arătat ca ei sau ar fi fost un fel regiunea transnistreană mai mare. 

Faptul că suntem atât de aproape de aderarea la UE o datorăm evenimentelor din 7 aprilie 2009. E greu de spus cum ar fi evoluat societatea. Cu siguranță, R. Moldova ar fi arătat mai rău. Anul 2009 a făcut ulterior posibilă schimbarea guvernării. Au venit guvernările proeuropene, cu toate păcatele lor și ulterior regres, însă în acel an, R. Moldova a fost deschisă pentru UE. Anume datorită anului 2009, în R. Moldova au început să vină bani și să fie susținute proiecte care au schimbat țara la față.