Oameni Efectul „Listei pentru care merită să trăiești”: „Ieri voiam să o fac, azi nu mai vreau. Mulțumesc”

Chișinăul este orașul său de baștină; Ciocana – cartierul în care a copilărit. Este singurul copil la părinți. Și-a făcut studiile la Liceul „Mihail Berezovschi”, profilul arte, după care la Academia de Arte, facultatea actorie. Spune că s-a visat actor încă din copilărie, de pe când făcea parodii pe seama bunicului său, făcând să se amuze tot neamul. În prezent este actor la Teatrul fără Nume. În scurta sa carieră artistică a interpretat mai multe roluri în spectacolele montate în cadrul acestui teatru. Cel mai nou rol este cel din „Lista pentru care merită să trăiești”, în regia lui Nelly Cozaru, o piesă de mare actualitate, care vine să le împărtășească spectatorilor o listă de motive pentru care oricine merită să trăiască. 

Maxim Guvir, actor la Teatrul fără Nume, a acceptat o discuție despre viață și despre plecarea din viață. 

— Maxim, cum ai ajuns la această piesă, la acest rol?

— Inițial, am selectat  un fragment din piesa de teatru semnată de Duncan Macmillan și Tom Wells și, împreună cu regizoarea Nelly Cozaru, am înscenat acea secvență. Mai întâi am prezentat-o în cadrul lucrării mele de diplomă, apoi am înțeles că putem pune în scenă întregul spectacol. Am tradus piesa, am adaptat titlul și, cu fiecare spectacol, aducem conținut nou. Încerc la fiecare ieșire în scenă să mă transform în personajul pe care îl joc, ținând mereu cont de faptul că atât în realitate, cât și în scenă, viața e un fenomen imprevizibil.

— Dacă ar fi să improvizezi o listă a ta a motivelor pentru care merită să trăiești, ce cuvinte s-ar afla pe primele trei poziții?

— Aș începe lista cu numele unor oameni din preajma mea, care mi-au fost alături în diverse situații, care mi-au înțeles gândurile, intențiile… Ar fi, probabil, multe nume, după care ar urma, undeva la numărul 365 poate, „înghețata”, „călătoriile”, „cafeaua”, „ciocolata”, „marea” sau altele. Mai întâi însă, numele mari din viața mea.

— E un spectacol despre sănătate mintală, dragoste, singurătate, reziliență. Cine, cum ar trebui să ajute societatea să identifice mereu lucruri pentru care merită de trăit? 

— Oricât de tristă ar părea constatarea mea, dar, probabil, dacă nu o faci tu singur pentru tine, e dificil să te ajute cineva. Spun asta și din proprie experiență. Oricât ți-ar spune cineva că lumea e roz, dacă tu o vezi în culori negre, nu poți vedea roz… Cum ar putea reuși fiecare să completeze pentru sine o astfel de listă? Probabil, deschizându-și sufletul, având încredere în cei din preajma lor. Cred că atunci când ai niște repere, viața arată altfel.

— Se vorbește deseori despre rolul familiei, al prietenilor, școlii, rudelor, dar înțeleg că acest rol nu întotdeauna contează. Spectacolul e dedicat unor oameni de cultură și artă plecați prea devreme din această lume. În cazul lor, cunoașteți, probabil, dacă s-au implicat sau nu cei apropiați. Cum au ajuns la niște decizii fatale? Cum au ajuns în punctul din care nu au mai putut să se salveze?

— După astfel de tragedii e ușor să spunem: dar dacă ajutam mai mult, dar dacă poate comunicam altfel… Deseori însă, noi suntem atât de fragili, încercăm mereu să participăm în viețile oamenilor și chiar nu știu dacă putem cere mai mult de la noi. Fiecare face ce poate…

— Spectacolul e interactiv. Spectatorii, la ieșirea din sală, completează, într-un fel, lista. Ce te-a uimit mai mult din cele notate de spectatori?

— Am un mesaj scris de cineva anonim, pe care îl port mereu cu mine. Nu știu cât de sincer, cât de adevărat este. Uneori mă gândesc că ar fi putut fi o glumă. În el scrie așa: „Ieri voiam să o fac, azi nu mai vreau. Mulțumesc.”

— Nu pare a fi o glumă… Dar alte mesaje?

— Alte mesaje sunt o continuare a listei enunțate pe parcursul spectacolului: „Să-mi văd copiii că au devenit o continuare a mea”, „Să-mi revăd mama”, „Să-l mai revăd o dată pe tata”, „Copilărie”, „Ceai”, „Cafea”…  Sunt foarte simple, foarte scurte. Da, îmi mai amintesc un mesaj interesant în care este un număr de telefon însoțit de două cuvinte: „Anastasia, sună-mă.” Aceste bilețele le includem într-un chenar, în holul teatrului, păstrându-le acolo.

Suicidul devine tot mai frecvent un mod de comportament la care persoana recurge în situaţii critice. În fiecare minut pe glob are loc o tentativă de suicid. Conform ultimelor date, anual, în lume decedează prin suicid aproximativ 873 de mii de persoane, inclusiv 163 de mii în regiunea europeană. În Europa, în grupul de vârstă 15–35 de ani, suicidul ocupă locul doi, după accidentele rutiere, printre cauzele deceselor. 

Tentativele de suicid sunt de peste 20 de ori mai frecvente decât sinuciderea propriu-zisă. Statisticile atestă că, anual, între 8 şi 30 de milioane de oameni încearcă să-şi pună capăt zilelor și doar o pătrime dintre aceste acțiuni ajung în vizorul reţelei medicale.

— Sunt și tineri actori în acea listă a persoanelor cărora le dedicați spectacolul. Oamenii de artă sunt mai sensibili decât cei din alte domenii. Cum pot fi depășite tentațiile despărțirii de viață? Ce îi frînge cel mai des: rivalitatea, lipsa de roluri interesante, lipsa aprecierii publicului, neînțelegerile din familii?

— Probabil, tot ce ați enumerat la un loc ar putea fi un factor decisiv care poate influența sufletele fragile ale oamenilor de artă, dar cred că cel mai mare impact îl are lipsa de empatie, lipsa de validare socială. Ne dorim să fim aplaudați, recunoscuți.

— Asta își dorește, probabil, fiecare om, fie că e medic sau învățător, dar în lumea artelor situația e mai critică. Cine ar putea să-i convingă pe acești oameni că undeva, alături, sunt atâția oameni și atâtea lucruri pentru care merită de trăit, astfel încât ei să nu mai plece din viață?  Deseori, ei pleacă fără a lăsa vreo explicație sau vreun cuvânt de adio, din care, poate, am avea de învățat ceva.

— E cutremurător. Când am făcut o cercetare pentru acest spectacol, am constatat că fiecare a cincea persoană din lumea artelor alege să plece din viață. Au fost și mari personalități. Mă gândeam cum a ajuns să plece legenda muzicii noastre folk, Iurie Sadovnic? Când s-a frânt? De ce? 

— Și ai găsit vreo explicație? Aceleași decizii le iau și artiști din țări mai prospere, având condiții mai bune de viață și de activitate…

— Nu vreau să recurg la concluzii filosofice, dar, probabil, există în noi o singurătate cosmică ascunsă… Uneori, oamenii cad într-un vid care îi distruge, îi consumă. Nici nu știu ce să zic. Ori societatea noastră nu face destule, ori nu ne pricepem cum să identificăm oamenii suferinzi din jurul nostru, să fim mai aproape de ei, de problemele lor… Ori asta e insuficient? Avem și vicii multe. Ne temem să vorbim, să discutăm despre subiectele care ne dor. Multe chestii ar putea fi depășite dacă noi, pur și simplu, am discuta. Ar trebui să nu ne fie frică să vorbim, să nu ne fie frică să fim vulnerabili, să cerem ajutor.

— Reușești să fii deschis în acest sens?

— Încerc. Vulnerabilitatea în sine reprezintă o mare forță. Ar trebui să nu capitulăm în fața vulnerabilităților. E cazul să discutăm întotdeauna.

— Spuneai că o cercetare efectuată de tine a anticipat montarea acestui spectacol. Despre ce este acest studiu?

— Am căutat date statistice, unele au și fost incluse în videoul proiectat la sfârșitul spectacolului. M-am documentat câți adolescenți decedează anual la noi, câți mor în toată lumea. E îngrijorător că, de la un an la altul, rata sinuciderilor crește. 

— Cui, în primul rând, îi este destinat spectacolul?

— E pentru toți, dar am observat în sală mai mulți tineri și nu înțeleg de ce persoanele mai mature nu ne trec pragul deocamdată, deși spectacolul are în centrul acțiunii un personaj mai în vârstă – mama. Chiar dacă aceasta nu apare în scenă, spectacolul, de fapt, pornește de la viața ei. Personajul principal al piesei, fiul acestei femei, elaborează lista pentru care merită să trăiești anume pentru a-și salva mama aflată în depresie, care recurge repetat la tentative de suicid. Așa că, invit persoanele de orice vârstă la acest spectacol despre viață, despre sănătate și despre relații umane.

— Mulțumim.