Oameni Cristian Sârbu: „Atelierele lui tăticu au fost ambianța în care s-a creat atunci când părea că nu se mai poate face nimic într-o societate cvasi totalitară”

75 de ani ar fi împlinit Andrei Sârbu, pictorul care a reușit să scoată „atâta soare dintr-o singură gutuie”, după cum constata maestrul Andrei Mudrea. A realizat cicluri emblematice precum „Reflexe”, „Gutui”, „Floarea-soarelui” sau „Arheologie”. A decedat la vârsta de 50 de ani, lăsându-și nerealizate mai multe proiecte artistice. Cu prilejul celor 75 de ani de plastician, dintre care 25 netrăiți, la Muzeul Național de Artă al Moldovei a fost inaugurată expoziția comemorativă „Andrei Sârbu. Arhipelaguri ale tăcerii”. Expoziția prezintă o selecție de lucrări expuse în premieră. Unele sunt oferite de fiul artistului, Cristian Sârbu, altele nouă au fost aduse muzeului de colecționarul Marat Ghelman, 40 fiind din patrimoniul Muzeului Național de Artă al Moldovei. 

Cu același prilej, studioul „Telefilm Chișinău” a realizat, în regia Luciei Tăut, filmul documentar „METAMORFOZE”. „Ceea ce se întâmplă astăzi cu pânzele tatălui meu este profund emoționant și, într-un fel, o firească reîntoarcere acasă. Dar, tatăl meu poate fi înțeles în întreaga lui complexitate doar alături de mama mea (ziarista Antonina Sârbu, n.r.). Acest moment este definitoriu pentru creația sa. Ei au fost un cuplu de creatori care se completau și se inspirau necontenit unul pe celălalt”, a povestit la evenimentul de inaugurare a expoziției Cristian Sârbu, fiul artistului.

Dialogul cu Cristian, asupra căruia am insistat, a început cu o declarație rostită cu zâmbet timid: „Sunt un om liber. Putem discuta oricând.”

— Zici că ești un om liber. Cum te-au învățat părinții libertatea?

— „Sunt un om liber” este mai degrabă o expresie, decât ar semnifica chiar libertate prin definiție. Dar pentru că totul se cunoaște prin comparație, pot zice că sunt un om mai liber decât mulți din cei care mă înconjoară sau cu care mă întâlnesc. Aceasta a fost o paranteză, chiar dacă un răspuns la întrebare nu ar trebui să înceapă cu paranteze. Libertatea despre care cred că vorbim acum vine din exemplele proprii, oferite zi de zi, de către părinții mei, care aveau în cercul lor oameni deseori foarte talentați, dar și exigenți. Fără o gândire liberă, nu puteai ține firul discuției. Îmi amintesc, uneori, se purtau discuții vii, foarte curioase, și era păcat să le scapi. Așa am prins eu că libertatea e un instrument indispensabil și, de când l-am primit, nu mă despart de el. De la fiecare dintre prietenii părinților mei am prins câte o doză de libertate, pot zice, și le mulțumesc pentru aceasta și le rămân recunoscător. Așa a fost că prietenii familiei veneau mai des la atelier la tăticu decât la noi acasă. Anume acest cerc de oameni sunt cei de la care am învățat nu doar libertatea, dar tot ce știu. 

— Și părinții tăi au fost doi artiști liberi. Cum erau de fapt? Cum era tatăl tău, Andrei Sârbu, care în acest decembrie ar fi împlinit 75 de ani?

— Modestia lui tăticu era proverbială. În genere, ambii erau oameni simpli, firești, iar mămica era și harnică până la epuizare (uneori). La noi acasă se purtau discuții, în mare parte, despre actualitatea artistică, despre concerte, spectacole, cărți sau expoziții. Și lecturile erau un obicei respectat din toată inima. Și până azi eu îi mai văd prin ochii mei de copil care eram pe-atunci. O privire dintr-o perspectivă mai matură se regăsește în cartea mămicăi „Atelierul din strada Patrice”, care este și o evocare a timpurilor Chișinăului anilor ‘70–80.

Andrei Sârbu a fost copilul soarelui. Nimeni n-a mai scos atâta soare dintr-o singură gutuie… Nimeni n-a iubit atât de mult Lumina… Nimeni n-a iubit atât de mult Culoarea… (Andrei Mudrea) 

— Cum putem reuși să-i păstrăm memoria, mai ales că, așa cum spui, Andrei Sârbu era de o modestie proverbială?

— Mai bine decât vorbesc tablourile nu va vorbi nimeni. Memoria tatălui meu sunt chiar tablourile sale. Ele spun totul, doar trebuie să le asculți. Mămica avea o serie de texte scurte „Istorii cu tablouri”, pentru că fiecare lucrare are o soartă aparte, un șirag de evenimente și persoane la care a fost parte. Este arhiva familiei, cărțile, articolele scrise de mămica și tablourile, fotografiile (pentru că tăticu făcea și fotografie) tatălui meu, care, împreună, arată foarte bine și se completează reciproc. Atelierele lui tăticu au fost ambianța în care s-a creat atunci când părea că nu se mai poate face nimic într-o societate cvasi totalitară ca cea a anilor ‘70–80. După părerea mea, anume acest fler, sau să-i zic mai modern – vibe, trebuie găsit, înțeles și păstrat. Memoria lui tăticu este pentru mine indisolubil legată de cea a mămicăi și dacă, să zicem, ar fi să ne imaginăm un muzeu, ar trebui să le fie dedicat în egală măsură, în opinia mea.

— Cum percepeai picturile tatălui atunci cand erai copil?

— Tăticu picta într-așa fel că, dacă te aflai cu el atunci când lucrează, aveai impresia că faci și tu bună parte din lucrare, iar eu, copil fiind, mă regăseam în toate tablourile. Acest lucru se întâmplă și acum, de la sine.

— Dacă Andrei Sârbu ar fi fost în viață astăzi, ce ar fi pictat? Cum ar fi fost viața voastră împreună? 

— Probabil, dacă tăticu ar fi astăzi în viață, ar picta ca și întotdeauna, pornind de la întrebarea: cum? Ce ar picta tăticu rămâne o întrebare deschisă, eu pot doar să zic despre cum ar face el acest lucru. Ar folosi cele mai bune culori, cea mai bună pânză, șasiuri din lemn drept și neted, ar face o pictură extracalitativă, într-un atelier cu pereții de un alb curat, cu rafturi de sticlă, așa cum mi-a povestit chiar el cum trebuie să arate un atelier de pictură. Până la urmă, subiectul în tablou nu era preocuparea primordială, iar lucrarea trebuia văzută „în cap” deja terminată înainte de a te apropia de pânză, așa că, începând o lucrare, nu te gândești atât la gutuia sau mărul din imagine, cât la cum să transferi pe pânză ceea ce ai văzut imaginar.

— „Metamorfoze”, documentarul dedicat memoriei tatălui tău, ce ne spune nou, necunoscut despre Andrei Sârbu? 

— „Metamorfoze” este un film al talentatei regizoare Lucia Tăut, un omagiu celor care au fost Antonina și Andrei Sârbu, părinții mei. Filmul se concentrează pe dimensiunea umană a existenței și creației lor. Dacă eu știu că tăticu a fost un pictor excepțional și sunt mai degrabă interesat de aspecte mai „tehnice”, Lucia a încercat și a reușit, zic eu, să întrevadă chiar omul din tăticu și din mămica. Cum s-a exprimat foarte reușit cineva după avanpremieră, „prin ochii lui”, vorbind de mine, care sunt poate chiar copleșitor de mult în film. Cum ar fi – se poate auzi glasul lui tăticu și al  mămicăi la un moment dat, și e un moment foarte înduioșător. Pe parcursul filmului apar fotografii de arhivă, care reflectă atmosfera vremurilor și a locurilor unde se crea și unde prevalau valori firești, cum sunt bunătatea și adevărul. Vorbesc despre demisolurile caselor cu cinci nivele (de pe actuala stradă Ion Pelivan) unde aveau ateliere pictorul Vlad Bolboceanu, care tot timpul mă servea cu o cană mare de ceai foarte dulce; sculptorii Valeriu Rotari și Iurie Horovschi – un atelier plin până la tavan cu busturi mai mari și mai mici, aranjate pe polițe, având miros de ghips; pictorul Valeriu Jereghi, pe care când îl întrebam „ce faci?”, îmi răspundea de fiecare dată: „Mânjăsc!” Mai era un atelier mic al unui domn grafician mai în vârstă, dar îmi scapă numele. Și atelierul tatălui meu, unde locuiam și noi cu mămica. Erau un cerc de oameni foarte frumoși și e o mare onoare pentru mine că am crescut de copil acolo, printre ei. Iată că documentarul evocă aceste „lumi”, care sunt istoria Chișinăului, în mare măsură, de acum cincizeci de ani.
— Mulțumim.